,,Unde scrie în Biblie?”

O scurtă prezentare a Sfintei Tradiții și a Sfintei Scripturi

Orice creștin ortodox practicant cunoaște faptul că Biserica Ortodoxă are două mari izvoare de învățătură: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Acestea reprezintă cele mai mari avuții pe care le are Biserica în ceea ce privește învățătura. Dar, în ultimul timp, foarte mulți tind să elimine Tradiția din credință, sub influență neoprotestantă care se bazează în interpretarea Scripturii doar pe principiul ,,sola Scriptura,” (doar cuvântul ad-literam al Scripturii), excluzând în totalitate învățăturile Sfintei Tradiții.

De aceea, în următorul material vreau să le prezint pe cele două din punct de vedere istoric, ca să putem ști ce sunt ele, cum s-au născut și cum au ajuns să fie atât de importante pentru Biserica Ortodoxă și nu numai.

Din punct de vedere istoric, Sfânta Tradiție precede Sfânta Scriptură, fie că vorbim de tradiția nou-testamentară, fie de cea iudaică. Primele cărți ale canonului Vechiului Testament, Pentateuhul sau cele 5 cărți ale lui Moise, au fost scrise la mult timp după crearea lumii, dar asta nu înseamnă că nu s-a transmis învățătura din generație în generație prin viu grai.

În Noul Testament, Mântuitorul le dă poruncă apostolilor: ,,Mergând învățați toate neamurile… învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19), apostolii împlinind porunca Mântuitorului de a propovădui neamurilor. Deci vedem că învățătura s-a transmis prin viu grai, de la Mântuitorul Hristos apostolilor prima dată, iar mai apoi de la apostoli către neamuri, astfel născându-se Biserica. Deci vedem că accentul s-a pus prima dată pe propovăduire și nu pe scriere, învățătura transmițându-se prin viu grai. Ulterior, apostolii au apelat la scriere deoarece fie nu exista posibilitatea ca aceștia să ajungă acolo unde își doreau să propovăduiască, fie ca învățătura să nu sufere modificări, fie ca răspuns la unele probleme iscate în rândul comunităților creștine: ,,Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna, cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu, care v-a fost dat în Isus Hristos. Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta, mărturia despre Hristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; aşa că nu duceţi lipsă de niciun fel de dar în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru. Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire.” (Cor. 1,4-9). Și tot Sfântul Ap. Pavel întărește faptul că a fost trimis să propovăduiască: ,,Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: “Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o“. (Cor 1, 17-19).

Primele scrieri ale Sfinților Apostoli au apărut doar prin anul 50, iar ultima carte acceptată în canonul Sfintei Scripturi a fost scrisă în jurul anului 120. De aceea prima care a fost folosită este Sfânta Tradiție sau Predania.

Sfânta Tradiție

Sfânta Tradiție sau Sfânta Predanie este învățătura dată (lăsată și transmisă) de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris, mai târziu. Ca și Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viața Bisericii în Duhul Sfânt (sau “viața Duhului Sfânt în Biserică” – Vladimir Lossky) și curentul, fluviul viu al vieții Bisericii.

Altfel definită, Tradiția sfântă este “învățătura dată de apostoli primilor episcopi, iar aceștia celor de după ei până astăzi, prezentă în definițiile sinoadelor ecumenice, în scrierile Sfinților Părinți și în cărțile de slujbă ale Bisericii” (Dicționar religios).

Învățătura ortodoxă face diferența între Sfânta Tradiție, sau Tradiția (cu majusculă) și diferitele tradiții bisericești care ar putea exista în istoria creștinismului. Un prim nivel al distincției dintre Tradiție și tradiții este dat de sfântul Vincențiu de Lerin, în mica sa scriere Commonitorium, unde afirmă: “Quod ubique, quod semper, quod ab omnibus traditur est” – “Trebuie să primim ceea ce este crezut pretutindeni, dintotdeauna și de către toți“. Această “definire” a Tradiției, unanim apreciată de teologii Bisericii creștine, avea totuși defectul că, prin prisma ei, Tradiția ar putea fi interpretată ca ceva static, ca un tezaur care s-a dat o dată pentru totdeauna. Ori, lucrarea Duhului Sfânt în istorie și în Biserică nu s-a oprit, după făgăduința Mântuitorului referitoare la Duhul Sfânt: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26). Această lucrare a Duhului Sfânt în Biserică, în cazul explicitării, interpretării sau dezvoltării organice a învățăturii de credință sau a Sfintei Scripturi, s-a făcut în istoria Bisericii prin Sfinții Părinți și prin Sinoadele ecumenice. Pe de-o parte însă, această explicitare, interpretare sau dezvoltare organică se face în spiritul predicii Mântuitorului, a Apostolilor și a urmașilor lor; iar pe de altă parte, aceste dezvoltări organice, interpretări sau explicitări trebuie să primească girul Bisericii universale, să fie receptate de conștiința eclesială în timp. Cât timp această validare a conștiinței Bisericii nu are loc, aceste învățături, explicitări, interpretări sau dezvoltări organice rămân niște păreri/opinii teologice, sau niște tradiții bisericești. Sfânta Tradiţie are un caracter unitar şi spunem aceasta, deoarece în ea se află Persoana Mântuitorului Hristos cel Răstignit şi Înviat şi împărtăşit credincioşilor continuu prin Biserică. Tradiţia este prin excelenţă hristocentrică, iar cele două aspecte ale ei nu trebuie înţelese ca două elemente separate care prezintă lucruri diferite, ci două jumătăţi indispensabile unite prin acelaşi subiect: Mântuitorul Hristos. Prin aspectul statornic al Sfintei Tradiţii, Biserica înţelege fondul Tradiţiei apostolice, pe care ea l-a primit din ziua Cincizecimii şi până la moartea ultimului apostol şi pe care ulterior l-a consemnat în scris, până la sfârşitul perioadei patristice, adică în epoca Sinoadelor Ecumenice.[1]

Cele opt monumente sau documente ale Tradiţiei statornice sunt:

Simbolurile de credinţă, rezumate sau dreptare de credinţă. Acestea sunt trei: simbolul apostolic; simbolul niceo-constantinopolitan; cel atanasian.
Cele 85 de canoane apostolice, care deşi nu au fost formulate de către Sfinţii Apostoli, cuprind rânduieli stabilite de aceştia.
Definiţiile dogmatice şi canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale celor nouă Sinoade locale (particulare), confirmate de Sinodul VI Ecumenic – Trulan.
Cultul divin, consemnat în cărţile de slujbă, având în centru cele trei Sfinte Liturghii.
Mărturisirile de credinţă ale martirilor, cuprinse în actele lor martirice (ca de exemplu ale sfântului Policarp sau sfântului Ignatie Teoforul – P. S. B., vol. 11).
Scrierile Sfinţilor Părinţi.
Definiţiile dogmatice împotriva ereticilor (anatematisme), cuprinse în Sinodiconul Ortodoxiei.
Mărturiile istorice şi arheologice referitoare la credinţa creştină apostolică, precum şi operele artei bisericeşti (pictura, arhitectura).

Aceste opt izvoare sau monumente ale Tradiţiei statornice sunt neschimbătoare, întrucât conţin Tradiţia apostolică, fixată în primele opt secole ale creştinismului, în perioada Bisericii nedivizate. Cu toate acestea nu trebuie înţeles că Tradiţia statornică este închistată şi conservatoare. Deoarece, conţine Revelaţia dumnezeiască, ea poate fi şi trebuie să fie permanent explicată şi adâncită, devenind contemporană cu toate generaţiile succesive de credincioşi, asemenea Sfintei Scripturi. Prin cele două izvoare ale Revelaţiei divine, creştinul cunoaşte pe Dumnezeu şi lucrările Sale, în lume şi pentru lume, care sunt spre mântuirea sa şi a întregii lumii.[2]

Sfânta Scriptură

Sfânta Scriptură (Biblia) este cartea dumnezeiască, sfântă, a creștinilor. Biblia cuprinde Vechiul Testament, format din 39 de cărți canonice și Noul Testament, format din 27 de cărți canonice, având în total 66 cărți canonice. În tradiția ortodoxă la acestea se adaugă un set de cărți necanonice, dar „bune de citit”, în număr de 14. Vechiul Testament cuprinde revelația făcută de Dumnezeu prin patriarhii vechi și prin prooroci, timp de aproximativ 1000 de ani (sec. XV – sec. V î.d.Hr.), fiind „călăuză spre Hristos” (Galateni 3,24), pregătind venirea Lui.

Vechiul Testament începe cu Pentateuhul (primele cinci cărți – Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numeri și Deuteronomul) în care este relatată crearea lumii și a neamului omenesc și sunt evocate istoria, legile, religia, instituțiile, obiceiurile poporului evreu până la așezarea în Canaan, pământul făgăduinței. Următoarele cărți urmăresc destinul poporului evreu după acel moment, îndeosebi sub raport politic și militar, evocându-se regimul judecătorilor și apoi al monarhiei, care culminează cu regatele lui David și Solomon. Cartea lui Iov tratează problema suferinței umane, propunând pe Iov ca model grăitor de răbdare și credință neclintită, lămurite prin crâncene încercări. Cartea Psalmilor cuprinde psalmii lui David și ai altor autori care sunt de diverse feluri: psalmi de laudă, psalmi de cerere, psalmi istorici, psalmi didactici, psalmi de căință, psalmi mesianici etc. Cartea Pildele lui Solomon cuprinde proverbe aparținând în principal lui Solomon care acoperă o paletă extrem de largă de situații de viață, fiind un ghid esențial de înțelepciune. Ecclesiastul este o meditație asupra vieții dar și un îndreptar de viață înțeleaptă. Cântarea Cântărilor este un poem de dragoste. Cărțile profetice îi au în centru pe profeți care îi mustră, îi sfătuiesc și îi încurajează pe regii vremii din Israel.[3]

Noul Testament desăvârșește revelația făcută de Dumnezeu prin Legea lui Moise (cuprinsă în Pentateuh – primele cinci cărți ale Bibliei) și prooroci, din perioada Vechiului Testament, după cuvintele Mântuitorului: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Noul Testament cuprinde cele patru evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 14 epistole ale lui Pavel și cele șapte epistole sobornicești ale lui Iacov, Petru, Ioan și Iuda, încheindu-se cu Apocalipsa lui Ioan. [4]

Până să se stabilizeze canonul Sfintei Scripturi, au trecut aproape 400 de ani de la Înălțarea Domnului la cer, și 300 de la moartea apostolului Ioan. Deci despre Sfânta Scriptură nu putem vorbi imediat după misiunea mântuitoare a lui Hristos. Canonul Sfintei Scripturi precum îl cunoaștem azi a fost prima dată atestat la Sinodul de la Laodiceea din anul 360-375. De ce avem o perioadă atât de mare de timp? Pentru că multe cărți au circulat local și din păcate și pe atunci erau persoane care au încercat să denatureze cuvântul Evangheliei, scriind tot felul de informații eronate sau total străine de învățătura evangheliei lui Hristos, iar acestea trebuiau triate.

Până aici, succint, avem toate câteva informații atât despre Sfânta Tradiție cât și despre Sfânta Scriptură, pentru a ne putea forma o perspectivă despre ele. Vedem că Biserica Ortodoxă le acceptă în mod egal. Totuși ne putem întrebarea, de unde atâta înverșunare împotriva Sfintei Tradiții în ultimul timp? De ce suntem tot timpul întrebați ,,Unde scrie în Biblie?” când vorbim despre Tradiția Bisericii?

Un răspuns este dat, printre altele, de faptul că din păcate creștinii ortodocși din zilele noastre nu se informează aproape deloc cu privire la credință, nici din scrierile Sfintei Scripturi nici din scrierile Sfintei Tradiții (Sfânta Tradiție a fost sistematizată în scris de către părinții Bisericii, astfel încât ea să nu se piardă sau să fie nuanțată sau schimbată). Sfânta Tradiție este istoria Bisericii Ortodoxe însăși, iar accentul pus pe izolarea și discreditarea ei este lesne de înțeles. Un om care nu are istorie, nu își cunoaște identitatea, iar un om fără identitate este cel mai ușor de manipulat.

Creștinul ortodox de multe ori nu cunoaște Sfânta Scriptură și nici Predania, fiind ușor manipulabil de către cei care doresc să insufle în sufletul lui sămânța îndoielii. De cele mai multe ori, credința este una formală, fără rădăcină adâncă in scrierile Sfintei Scripturi și învățătura Bisericii. Creștinul ortodox de cele mai multe ori nu știe ce înseamnă Tradiția, făcând o confuzie nefericită între aceasta și obiceiurile populare. De asemenea, mulți în necunoștință de cauză răspund cu ,,așa a zis popa”, fără să cunoască faptul că învățăturile preoților sunt ancorate în învățătura Bisericii. Drept urmare, creștinul nefiind ancorat spiritual în credință, de cele mai multe ori este smuls și aruncat pe unde cum, fără să își găsească mai apoi liniștea sufletească.

De aceea, datori suntem cu toții să ne cunoaștem credința. Într-o eră în care accesul la informație este mai facil ca oricând altcândva, când putem citi orice scrieri ale Sfinților Părinți printr-un singur click, fără să fie nevoie să cercetăm marile biblioteci, cu atât mai mult suntem responsabili să ne informăm, deoarece, dacă ne luăm și după jurisprudența laică, necunoașterea legilor nu ne exonerează de pedeapsă dacă le încălcăm. Și dacă ne străduim să respectăm legile și regulamentele laice, cu atât mai mult suntem datori să cunoaștem învățăturile Mântuitorului păstrate de Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură în egală măsură.

Preot Cinar Gheorghe

Parohia Ortodoxă Ucraineană Rona de sus

Bibliografie