În avalanşa de imagini care ne asaltează zilnic, adevărata icoană aşează asupra noastră o altă privire, pătrunzătoare,  provenită dintr-o altă lume; ea este, astfel, o invitație la dialog și la întâlnirea în Duhul Sfânt, Cel ce face ca toate lucrurile să apară în adevărata lor lumină.

Spre deosebire de nenumăratele imagini ale lumii moderne, care ne vrăjesc și ne obsedează, icoana ni se oferă, asemenea unei oaze, ca un spațiu propice îmblânzirii inimii şi potolirii  patimilor, adevărată cristelniță, în care, cufundându-ne, ne naştem din nou, oază de linişte, pentru ochii noștri, murdăriți de noroiul unei lumi a ilustrațiilor de tot felul, care ne influențează adeseori împotriva voinței noastre. Fiind o prezenţă, icoana ne îngăduie comuniunea cu Cel Înfăţişat, aducându-l încetul cu încetul pe cel ce-o contemplă la Asemănarea cu Cel pe care-L preaslăvește.

În general, cuvântul „icoană” este folosit pentru a descrie acele picturi religioase – cel mai adesea portabile, executate pe lemn care ocupă un loc de seamă în viața și cultul Bisericilor Ortodoxe Răsăritene. Cuvântul vine din grecescul εἰκών însemnând „chip”. Acesta este cuvântul folosit în Septuaginta, în primul capitol al Facerii, unde ni se spune că omul este făcut „după chipul lui Dumnezeu”. Acelaşi cuvânt este iarăși folosit atunci când, în Epistola către Coloseni (1, 15), Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Iisus Hristos ca fiind „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut”. Cuvântul icoană ne conduce astfel către cercetarea atât a acestor zugrăveli sfinte, cât și a credinței pe care ele o păstrează cu sfinţenie și o reprezintă.[1]

În icoană este restaurat nu numai omul, ci este restaurată şi natura. Astfel încât, întreaga creație înalță un imn de slavă către Ziditorul ei, de exemplu: lemnul, pigmenții și aurul, toate aceste materiale participă, în icoană, la această nouă creație, ca tot atâtea premise ale transifigurării ce va să vină și va cuprinde întregul cosmos, în acea zi binecuvântată, în care Dumnezeu va fi totul în toate și în care imaginea reflectată va ceda definitiv locul acelui ,,față către Faţă”, ce ne va aşeza pe noi înaintea Împăratului slavei.

Celebrarea Sfintei Liturghii ne face să luăm cunoștință de faptul că fiecare dintre mădularele de față alcătuiesc împreună un singur Trup, care este Biserica, şi, în acelaşi timp, tot ei îl constituie. Pregustare a Împărăţiei Cerurilor, situată dincolo de timp, icoana ne deschide sufletul, pe măsura progresivei noastre aderări la Hristos. Dilatat în felul acesta, sufletul nu-i mai percepe de aici înainte pe indivizi, ci numai pe acele persoane ce sunt după chipul lui Dumnezeu.[2]

În contextul înțelegerii și  pentru a putea distinge ce înseamnă icoana și ce înseamnă un idol, vedem porunca lui Dumnezeu, dată pe muntele Sinai: „Să nu-ți faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ” (leşirea 20, 4). Porunca aceasta i-a fost mai târziu tâlcuită lui Moise, astfel: „Ţineţi, dar, bine minte, că, în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut niciun chip. Să nu vă stricați, dar, şi să nu vă faceți chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie” (Deut. 4, 15-16).

Cu adevărat, cum oare să reproduci trăsăturile unui Dumnezeu care se ascunde, fără să cazi în idolatrie? Cu toate acestea, astăzi lucrurile stau puțin altfel, fiindcă, prin Întruparea Sa, Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălăşluit întru noi, și noi văzutu-I-am slava, ca pe slava Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr (loan 1. 14). Stăruitori, iconoclaștii (sau distrugătorii de imagini) citează cu insistență un alt verset al aceluiaşi Evanghelist loan: „Pe Dumnezeu, nimeni, niciodată nu L-a văzut”, trecând cu bună știință sub tăcere ceea ce urmează: „Fiul cel Unul-Născut. Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18).

Întocmai asemenea ucenicilor lui lisus Hristos, și noi, astăzi, înțelegem anevoie, iar întrebarea adresată lui lisus, de către Apostolul Filip, la cea din urmă cină pe care o iau împreună, rezumă întocmai îndoielile noastre: ,,Doamne, arată-ni-L nouă pe Tatăl şi ne e de-ajuns! Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi nu M-ai cunoscut? Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl, și cum de zici tu: Arată-ni-L nouă pe Tatăl!? Nu crezi că Eu sunt întru Tatăl și că Tatăl este întru Mine?” (loan 14, 8-10). Într-un comentariu pe care-l face la aceste versete evanghelice, Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) ne atenționează: cei mai mulți dintre contemporanii lui lisus Hristos n-au văzut în El decât partea omenească. Or, cuvintele sale: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” sunt valabile numai pentru cei care I-au priceput dumnezeirea. Tocmai pentru aceasta, adevărata icoană trebuie să depăşească lumea sensibilă.[3]

Bine! Să vedem ce ne învață cuvântul lui Dumnezeu, din Biblie. Este adevărat că Sfânta Scriptură vorbește despre idoli ca despre nişte chipuri cioplite (cf. Isaia 40, 19-20, 41, 7, 44, 9-10; 46, 6-7; leremia 10, 3-5 etc.), dar care reprezintă nişte ființe imaginare, zeii, care n-au existat. Sfânta Scriptură vorbeşte însă şi de alte chipuri cioplite, sau turnate de meşteri şi, fiind considerate odoare sfinte, ele se păstrau în templu. Acestea însă nu erau numite dumnezei şi nu li se aduceau jertfe de animale sau de oameni, ca idolilor păgâneşti. Totuși, se făceau tămâieri la odoarele sfinte și înaintea lor se aduceau rugăciuni care erau bine primite (cf. Ieşirea 25, 23-25; 3 Regi 20, 23 etc.).

Ce erau idolii? Nişte statui, sau chipuri cioplite: din lemn, sau turnate din metal – aur, argint, bronz etc. Întru asemănarea oamenilor, dobitoacelor şi altor vietăți; sau a soarelui, lunii şi astrelor etc, lucrate în bust, sau în mărime naturală, cu toate mădularele exterioare ale corpului, dar neînsufletite. Chiar zeilor, care n-au existat, le erau cioplite chipurile lor tot după asemănarea oame- nilor (cf. Romani 1,23), sau a păsărilor după cum descrie psalmistul David: ,,Idolii neamurilor sunt argint și aur, lucruri de mână omenească. Gură au, dar nu vorbesc, ochi au şi nu văd; urechi au şi nu aud, nări au, dar nu pot mirosi. Mâini au, dar nu pipăiesc, picioare au, dar nu umblă, nici nu glăsuiesc cu gâtlejul lor”. (Psalmii 113, 12-15). Unor astfel de idoli, păgânii le dădeau numele de zei, sau dumnezei, le aduceau închinare, tămâieri și jertfe de animale și chiar omeneşti. Numiri de asemenea idoli aminteşte şi Scriptura: de ex. Moloh, căruia i se jertfeau copii și prunci (cf. Leviticul 18,21; 20,2); Baal şi Dagon etc. (cf. 1 Regi 5-6). 

De la egipteni şi celelalte popoare păgâne, evreii deprinseseră şi ei închinarea la idoli. David acuză poporul iudeu că: „Ci s-au amestecat cu păgânii și s-au deprins cu faptele lor, care s-au făcut cursă pentru ei. Şi au jertfit pe feciorii lor și pe fetele lor la idoli. Și au vărsat sânge nevinovat, sângele feciorilor şi fetelor lor, pe care l-au jertfit idolilor din Canaan şi au spurcat țara cu sânge” (Psalmii 105, 35-38). Idolii erau forme deghizate ale demonilor, de vreme ce jertfele aduse idolilor erau în realitate aduse demonilor, după spusele Sfântului Apostol Pavel: „Că ce, idolul este ceva? Sau că ce se jertfește idolului este ceva? (Nu). Ci (zic) că cele ce jertfesc păgânii (idolilor), jertfesc demonilor și nu lui Dumnezeu, și nu voiesc să vă faceți părtași demonilor”, răspunde el Corintenilor, care fuseseră idolatri. ,,Nu puteți bea paharul Domnului (la Sfânta Împărtăşanie) și paharul demonilor, nu puteti fi părtași la masa Domnului și la masa demonilor” (1 Corinteni 10, 19-21).

În idolii templelor păgâne sălăşluiau, deci, demonii, pe când în templul iudaic cu odoarele lui sfinte şi în bisericile creștine, în sfinți și în icoanele care-i reprezintă sălăşluieşte şi lucrează harul divin și Duhul Sfânt, care-i face pe creştini biserici, sau temple vii ale lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 6, 19; 2 Corinteni 6, 16), chiar înainte de a deveni sfinți.[4]

În demersul său de a defini icoana, argumentând că aceasta nu este chip cioplit sau idol, Sfântul loan Damaschin oferă o explicație logică a icoanei. Aceasta fiind o asemănare care înfățișează originalul. În acest sens, el spune: Icoana deci nu este identică cu originalul ci se deosebește de el în ceva și cu ceva. Icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfățișat în icoană. Cu alte cuvinte, icoana ne arată Persoana înfățișată pe ea, pe care noi nu putem să o avem fizic în față, căci dacă Persoana ar fi în mod fizic lângă noi, nu am avea nevoie de icoană. Astfel, icoana are ca scop orientarea sufletului spre Persoana reprezentată pe icoană, deoarece omul, fiind circumscris în timp și spațiu, nu poate avea o cunoștință directă a celor nevăzute, nici a celor trecute sau viitoare și nici a celor depărtate în spațiu.[5]

Hristos Domnul S-a făcut om în chip substanțial şi real, a locuit pe pământ, a viețuit împreună cu oamenii, a facut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, toate acestea petrecându-se în mod real in văzul oamenilor. Aşadar, când s-au făcut acestea, s-a înfățișat în icoană chipul Lui spre a ne aduce aminte de El și spre a căpăta învățătură noi, care n-am fost de față atunci, pentru ca, fără să fi văzut, dar auzind și crezând, să avem parte de fericirea Domnului.[6]

Tradiția închinării la icoane este nescrisă, aşa cum nescrisă este și închinarea către răsărit sau însemnarea cu semnul sfintei cruci, iar prin închinarea în fața sfintelor icoane noi aducem cinstire Persoanei care este înfățişată în icoană, dar nu materiei din care este confecționată icoana. De aceea, Sfântul Ioan Damaschinul spunea: „eu nu mă închin materiei, ci Celui care pentru mine S-a facut materie, adică lui Hristos Cel ce S-a întrupat, S-a facut om”.

Icoana nu este un idol, cum greşit au interpretat prigonitorii Sfintelor Icoane și interpretează astăzi cei care tăgăduiesc cinstirea acestora. Idolul este zeul inventat, care nu există în realitate, un chip cioplit la care se închinau păgânii, crezând că acesta le ascultă și le împlineşte cerințele. Icoana este un chip al unei persoane reale, fie că este Mântuitorul nostru lisus Hristos, Maica Domnului sau sfinții lui Dumnezeu. Între icoană şi persoana zugrăvítă pe ea există o legătură duhovnicească, iar noi cinstim nu materia (lemnul sau pânza), ci persoana pictată, stabilindu-se o legătură tainică între prototip şi noi. Creştinul ortodox, când se roagă în fața icoanelor, nu zice: „icoană, ajută-mă!”, ci „Doamne, miluieşte-mă!”, „Maica Domnului sau Preacurată Fecioară, ajută-mă!”, „Sfinte…, roagă-te pentru noi!”.[7]

Când cinstim icoana lui Hristos, Domnul Iisus Hrostos Se află în fața noastră, iar când ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, Domnul Iisus Hristos devine interior nouă, adică devine Viața vieții noastre (cf. Ioan 6,53-54).

Pr. Petru Rahovan,

Protopop al Protopopiatului Ortodox Ucrainean Sighetu Marmației

---

[1] John Baggley, Porți spre veșnicie, Editura Sofia, București, 2004, pag. 15.

[2] Michel Quenot, Sfidările Icoanei, Editura Sofia, București, 2004, pag. 12.

[3] Leonid Uspensky, Teologia Icoanei, Paris, Editura Cerf, 1982, pag. 152.

[4] Pr. Ioan Mircea, Ortodoxia, Nr. 2/17, Idoli sau icoane sfinte?, Bucucești, 2017, pag. 56.

[5] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor,  Editura IBMO, București, 2016, p. 26.

[6] Sf. Ioan Damaschin, dDogmatica,  Editura IBMO, București, 2005, p. 214.

[7] PF Daniel, Pastorala la Duminica ortodoxiei, Tipografia cărților bisericești, București, 2024, pag. 4.