Înălțarea Domnului – Biserica ortodoxă ucraineană Sighetu Marmației

O despărțire de cineva la care ținem, fie că este vorba de o perioadă mai scurtă sau mai lungă, o trăim cu strângere de inimă. Dar reacția apostolilor după Înălțarea Mântuitorului, după despărțirea de El, ni se poate părea, la o primă vedere, puțin ciudată, pentru că nu este chiar reacția la care ne-am aștepta într-un astfel de moment. „Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare”. În mod normal, la o astfel de despărțire, ar fi trebuit să fie întristați, dar ei nu au văzut Înălțarea la cer ca pe o despărțire, dar ca o nouă descoperire a Mântuitorului, ca o nouă întărire a faptului că El este Dumnezeu care S-a născut ca om. Acesta este momentul în care Apostolii înțeleg deplin multe din învățăturile Mântuitorului, care până acum nu le vedeau prea clar. „Nimeni nu s-a suit în cer, decât numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului” (In. 3, 13); „Ieșit-am de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și mă duc la Tatăl” (In. 16,28).   De aceea acest moment este și un moment de bucurie, fiind o descoperire și o întărire a descoperirilor făcute până acum.

            Când le-a vorbit despre moartea și Învierea Sa, ucenicii s-au speriat, s-au umplut de frică. Dar când L-au văzut înviat, s-au bucurat. Dar aceeași teamă au simțit-o și atunci când le-a spus că îi va lăsa încă o dată, suindu-se la cer. Dar lucrul acesta, petrecându-se ca o minune / descoperire, le-a întărit credința, iar credința le-a dat această putere de a se bucura, de a înțelege perfect care era misiunea Mântuitorului, dar mai ales cine este El.

            „Și erau toată vremea în Templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu”. De acum inima și gândul lor erau întoarse mereu înspre Dumnezeu, iar stăruind în rugăciune, au simțit cum Domnul S-a întors la ei mai repede decât se așteptau. Au simțit, împlinindu-se în inimile lor, cuvintele Mântuitorului:  „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20).

Și noi, asemenea apostolilor, suntem între două trăiri ale prezenței Mântuitorului: înainte de cea deplină, de la sfârșitul timpului, încercăm să  simțim azi, cât mai puternic, în suflet prezența Sa, limitată de curățarea simțurilor noastre. Însă, cum spune  Ap. Pavel, Hristos este cu noi mereu în măsura în care și noi suntem cu El, ne transformăm viața după învățăturile Sale: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal. 4, 19).             Vom înțelege cu adevărat tot ceea ce a făcut Mântuitorul pentru noi doar dacă ne transformăm astfel, dacă ne naștem din nou, dacă ne reconstruim viața și comportamentul în jurul învățăturilor Mântuitorului;  doar așa vom putea spune, cu convingere, împreună cu Ap. Pavel: „Noi însă, avem gândul lui Hristos”.

pr. Marius N. Lauruc