Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, sublinia într-un studiu intitulat „Liturghie euharistică și filantropie socială”[1], că „opera socială a Bisericii izvorăște din Evanghelia iubirii lui Hristos pentru toți oamenii și din Sfânta Liturghie a Bisericii, în care este celebrată iubirea milostivă și jertfelnică a lui Hristos pentru mântuirea oamenilor”.

În secolul IV deja, un Părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur privind și analizând activitatea Mântuitorului Iisus Hristos ca model de slujire a oamenilor spunea că: “Biserica este un spital în care oamenii sunt vindecaţi”. Biserica are deci misiunea de a sluji lumea prin toate părțile sale componente: eparhie, episcop, parohie, preot, diacon, credincios, căci “parohia este biserica Duhului Sfânt care înfiază, dăruieşte viaţă, iertare de păcate, dar şi darul nemuririi”[2].

Pretutindeni sunt oameni ce necesită alinarea suferinţelor sufleteşti şi trupeşti, fie că sunt bătrâni, săraci, orfani sau persoane defavorizate, întrucât toți poartă prin botez icoana lui Hristos Domnul, iar slujirea faţă de aceştia nu reprezintă o faptă de milă, ci o acţiune conştientă de diaconie a lui Dumnezeu și oamenilor.

Biserica, de-a lungul istoriei, întemeiază aşezăminte filantropice şi medicale sub diferite forme: bolniţe, spitale, azile, centre de asistenţă pentru bătrâni şi copii, cantine sociale etc., mai întâi în mănăstiri, ca apoi, după secularizarea averilor mănăstirilor de la 1863, aceste activităţi să scadă, continuând sub denumirea unor societăţi şi asociaţii filantropice precum: “Societatea clerului român Binefacerea” (1882), “Sfânta Cruce” (1901) la Iaşi; “Mântuitorul Hristos” 1909, transformată în “Ocrotirea” (1910), la Galaţi şi Iaşi; “Solidaritatea”, la Galaţi; “Harul” la Roman; “Sprijinul” la Bucureşti; (în primul război mondial a fost organizată “Societatea Orfanilor de Război”, 1917), “Societatea Pâinea Săracilor” şi mai târziu “Societatea Caritatea Creştină”(1936); continuând pe timpul celui de-al doilea război mondial cu “Societatea Sprijinul Orbilor din România”(1939) şi “Fondul Milelor” la Iaşi 1940[3].

Parohiile şi mănăstirile erau în strânsă colaborare cu societatea Crucea Roşie, cu şcolile şi spitalele pentru acordarea de asistenţă social – filantopică orfanilor, studenţilor, săracilor, bolnavilor şi tuturor celor care sufereau de foame şi lipsuri. Salvarea vieţilor umane era prioritatea Bisericii şi preocuparea clerului.[4]

Biserica dezvoltă continuu acţiunile social-filantropice, în decursul istoriei, astfel încât la începutul anului 1936 funcţionau 471 de asociaţii sub directa oblăduire a Bisericii.[5]

Într-ajutorarea săracilor este cea dintâi formă de lucrare social-filantropică, lăsată în decursul vremii, „numai în seama Bisericii și a particularilor cu dare de mână și cu sentimentul iubirii de oameni” (după cum relatează un cercetător) [6]. Pentru început, săracii erau ajutați direct de confrații lor creștini, fie individual, fie organizat, prin Biserică, însă cu timpul, ei au fost ajutați în formă organizată, prin intermediul instituțiilor sociale (azile, prin constituirea de frății sau bresle, prin emiterea hrisoavelor domnești în favoarea săracilor etc.).

Concret, aceştia erau ajutaţi prin acordarea de milostenii cu prilejul hramurilor, a târnosirilor de biserici, sau praznice. Un exemplu îl întâlnim în monografia orașului Iași (semnată de N.A. Bogdan) care, referindu-se la modul cum se desfășurau praznicele la biserica Sfântul Sava din Iași, face următoarea afirmație: „se dădeau mese mari atât în casă cât și în ogradă […], se împărțeau atunci, cât și alte prilejuri, chiar și periodic în fiecare lună, ajutoare în obiecte și în bani, la mulți locuitori scăpați sau nevolnici”[7].

Ajutorarea avea ca scop, pe de o parte, scoaterea din impasul în care se aflau la un moment dat (bolnavi de boli vindecabile, aflați în închisori, prizonieri ș.a.), iar pe de altă parte, ajutor constant celor care nu se puteau întreține singuri (văduve, orfani, bolnavi incurabili ș.a.).

De pildă, un document din 1686 relatează că protopopul Bucureștilor avea o listă a săracilor din Țara Românească care primeau câte o para, iar încălțămintea și hainele oferite în dar, era o tradiție veche după cum o arată o mărturisire din anii de domnie ai Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, ce împărțea „săracilor, după obicei daruri și haine, în Joia Mare”[8].

Un document important îl constituie şi hrisovul lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797) emis la 10 decembrie 1775, în care se menționa înființarea Epitropiei obștești. La punctul 4 din document se face referire la  casa de la Sfânta Mitropolie, un fond din care se distribuiau ajutoare săracilor, văduvelor, invalizilor și orfanilor.

Așadar, asistența săracilor era asigurată de Biserică, atât în ceea ce privește evidența cât mai exactă a lor, cât și în ceea ce privește ajutorarea eficientă a acestora. De pildă, într-un document din 1458, dat de Sfântul Ștefan cel Mare, se prevedea obligația pentru „toți săracii târgului Roman să asculte de Mitropolia noastră și alt jude să nu aibă a-i judeca afară de mitropolit sau protopopul lui, sau orânduitorul lui, sau pe târg, sau pe sate”[9]. Măsura era luată cu scopul de a aduna săracii în jurul Bisericii pentru ca aceasta să-i cunoască – pe ei și dificultățile lor – în vederea ajutorării lor. Pe de altă parte, reiese că, această activitate era bine organizată, cu o ierarhie clar stabilită: mitropolit, protopop și „orânduitorul lui pe târg sau pe sate”.

Un alt reper din istoria filantropiei din Moldova îl reprezintă anul 1525, în perioada de domnie a lui Petru Rareș, când s-au împroprietărit cu lot de pământ infirmii din războaiele purtate de Ștefan cel Mare și Sfânt.

Când mica industrie ia amploare, odată cu dezvoltarea oraşelor, apar şi alte frăţii, de această dată, frăţii profesionale, cu un pronunţat caracter creştin, încurajând astfel meseriaşii, acordându-le drepturi şi privilegii. “Frăţiile profesionale”, numite bresle constituie cele mai vechi organizaţii aflate atât sub patronajul Bisericii, cât şi sub cel al Statului. Acestea s-au născut din necesittatea unei solidarităţi între practicanţii aceleiaşi meserii. Perioada în care au luat fiinţă este cuprinsă între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Erau frăţii creştine organizate în jurul Bisericii, având un sfânt ocrotitor, la prăznuirea căruia participau toţi membrii, acest aspect contribuind la unitatea comunităţii.

Instituții sociale aflate sub oblăduirea Bisericii

Considerat a fi primul de la noi din ţară, azilul Doamnei Bălaşa Brâncoveanu, era situat lângă biserica Sfânta Vineri (din Târgovişte).[10] Aşezământul din mahalaua Ceauşului David a fost întemeiat de Misail Monahul, probabil în 1763. De la începutul secolului al XIX-lea se păstrează o dovadă potrivit căreia Ghinea Speteanu întemeiază în Valea Scheilor[11] o şcoală unde “învaţă copii de pomană”.

Printre cele mai frecvente forme de filantropie practicate, cunoscute în Biserica noastră, sunt primirea şi adăpostirea străinilor, a pelerinilor şi a călătorilor.

Toţi cei care băteau la porţile mănăstirilor erau primiţi şi găzduiţi cu multă dragoste, având conştiinţă că primesc şi găzduiesc pe Hristos Însuşi, „căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc […]” (Matei 25, 35 ș.u.). Mărturie în acest sens, înainte de toate, stă faptul că fiecare mănăstire are, până astăzi, case sau chilii cu destinație precisă pentru acest scop: arhondaricul.

Chiar dacă Biserica noastră a practicat acest mod de filantropie din cele mai vechi timpuri (deoarece atât porunca Mântuitorului, cât și practica bizantină sunt foarte vechi), sursele documentare referitoare la această slujire datează de mai târziu, din secolul al XVI-lea. Prima informație de acest gen, legată de xenodochiul (xenonul) de la Simindreni[12] – Argeș, datează din 24 iulie 1542, din vremea lui Vladislav al III-lea.

Se observă din lecturarea pravilelor bisericeşti, destul de clar, că preotul devenea părintele orfanilor, iar comunitatea creștină, familia lor, deşi mărturiile privitoare la această formă de filantropie sunt destul de sărace până în secolul al XVIII-lea.

Pe lângă grija comunității în mijlocul cărora trăiau orfanii, și mănăstirile s-au implicat în mod activ în această lucrare filantropică. Concret, mănăstirile de călugărițe preluau în grija lor fetele orfane, iar cele de călugări băieții orfani. În cazul în care aceste așezăminte aveau un număr mai mare de copii, ceea ce, evident, necesita posibilități economice mai consistente, ierarhii și domnitorii ajutau material sau dădeau privilegii și scutiri de dări.

Amintim în acest sens prevederile Așezământului Sfântului Martir Antim Ivireanul care rânduia pentru orfani bani și haine[13]. Numeroşi ierarhi se ocupau în cursul vieții, sau lăsau prin testament sume de bani pentru îngrijirea orfanilor, pentru trimiterea lor la studii, etc. De pildă, episcopul de Roman, Melchisedec Ștefănescu (1892-1979), lăsa prin testament ca în casele sale din fața Episcopiei să se înființeze o grădiniță pentru copiii din Roman și o școală de cântăreți, în care să fie primiți numai copiii orfani, întreținerea fiind gratuită[14].

Cei care s-au ocupat în mod sistematic de îngrijirea orfanilor, și despre care se păstrează informații, sunt mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787) și domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797). În timpul lor apare primul orfanotrofin din București. Acest așezământ avea, practic, două clădiri. Una se afla la biserica „Domnița Bălașa”[15], unde, așa cum prevedea hrisovul, urmau să locuiască orfanii de parte bărbătească, cealaltă, la Mănăstirea Tuturor Sfinților, pentru fetele orfane. Pentru că numărul orfanilor de la Mănăstirea Domnița Bălașa era mai mare decât capacitatea clădirii (100 de băieți), domnitorul, cu cheltuiala sa, a adăugat câteva camere „nefiind de ajuns cele dintâi”.

Slujirea filantropică în Biserica noastră, după cum se poate constata, este veche la fel ca Biserica însăși și odată cu organizarea statelor feudale și a mitropoliilor, slujirea filantropică a fost intensificată și dezvoltată, în funcție de necesitățile societății, iar mai târziu s-au fondat cu același scop, instituții social-medicale reprezentate prin bolnițe.

Numeroase documente subliniază prezența în vechi mănăstiri precum: Cozia, Bistrița, Hurezi, Polovragi sau Câmpulung-Muscel, Putna, Pătrăuți-Suceava, Sadova, Simidreni, Neamț, Todireni, a bolnițelor, spitalele acelor vremuri, unde slujitorii bisericii erau cărturari ce aveau  şi preocupări empirice în domeniul medical.[16]

Cea mai veche bolniță de pe teritoriul țării noastre se pare că ar fi cea de la Schitul Jghiabul, ridicată de Radu Negru la cca. 1383, iar în Moldova ar fi bolnița de la Mănăstirea Putna care se știe că a fost restaurată după două incendii, unul din anul 1484, iar cel de-al doilea din 1536. În Țara Românească cea mai veche atestată documentar este cea de la Bistrița ridicată de boierul Barbu Craiovescu (1497-1520).[17]

Odată cu creşterea populaţiei, creştea și numărul bolnavilor, iar bolnițele existente nu mai făceau faţă, fapt pentru care s-au construit spitale, care au funcționat din inițiativa și grija Bisericii Românești. Astfel cele mai renumite spitale au fost: Spitalul Colțea, înființat în anul 1715[18]; Spitalul Sfântul Pantelimon[19]; Spitalul Gârlași – Buzău înființat în 1792[20]; Spitalul Filantropia care a luat ființă în 1811; Spitalul Brâncovenesc fondat de Safta Brâncoveanu în 1835[21]; Spitalul Obedeanu – Craiova 1737[22]; Spitalul Dudești, 1795[23]; Spitalul din Târgoviște 1822[24]; Spitalul Dragomirna, 17 mai 1619, Moldova[25]; Spitalul Sfântul Spiridon, 1734, etc.[26].

Din toate cele mai sus expuse, rezultă implicarea social-filantropică a Bisericii din secolele trecute, pentru sprijinirea celor aflați în diferite neputințe sau singurătăți. Perioada regimului comunist a văduvit Biserica de această misiune fundamentală a ei, dar după Revoluție, slavă Domnului, aceasta și-a reluat menirea dintru început, căci așa cum s-a arătat, Însuși Mântuitorul ne învață să avem grijă și compasiune de cei „mai mici ai Săi”.

Preot IOAN-VIRGIL BROTNEI,

Parohia Lugoj

Protopopiatul ortodox ucrainean Lugoj

---

[1] Credință pentru fapte bune, Ed. Basilica, București, 2011, p.197

[2] Ibidem

[3]Arhimandrit lector doctor Emilian Nica, Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri, Arhiepiscopia Iaşilor între 1900-1948, Ed. Doxologia Iaşi 2009, p. 300-313

[4]Ibidem

[5]Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, Asistenţa Socială în România, Ed. All, 1996, Bucureşti, p. 10-13.

[6]Pr. Simion Reli, „Mila creștină în trecutul românesc”, în: Luminătorul, LXVI (1933), 6, p. 349.

[7]N.A.Bogdan, Orașul Iași, monografie istorică și socială, ilustrată, Ed. Tehnopress, Iași, 2004, p. 215

[8]Dinu Giurescu, „Condica de porunci a vistiriei lui Brâncoveanu, în:Studii și materiale de istorie medievală, vol.V, București, 1962, p. 457.

[9]Melchisedec Ștefănescu, Cronica Romanului, Ed. A. Bucovinei, p. I, p. 120

[10]Azilul de la Măţău, mai vechi, menţionat, era tot pentru săraci, însă pentru săracii infirmi, aşa cum am arătat deja, pentru oştenii care căpătau unele infirmităţi în timpul luptelor. Cel de la Târgovişte, a fost înfiinţat pentru săracii care nu aveau mijloacele materiale de a se întreţine.

[11]Se consideră fără a exista doumente în acest sens, că localitatea amintită în document ar fi situată în judeţul Argeş.

[12]Cât privește localizarea Simindrenului trebuie să spunem că nici până astăzi nu este exact cunoscută. Ea nu apare menționată în nici un alt document. Mai mult, nici chiar dicționarele geografice și topografice precum nici studiile de geografie istorică, nu amintesc de această localitate (cf. Enciclopedia României, vol. III, p. 1384)

[13]Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2006, pp.132-133.

[14]Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Ed. Trinitas, Iași, 2008, p.149.

[15]Fiica lui Constantin Brâncoveanu a ctitorit în 1745, în curtea caselor lui Lambrino (ea fiind soția lui Manolache Lambrino), o biserică cu hramul Botezul Domnului, pe care o înzestrează cu moșii, vii ș.a., iar un dascăl al bisericii trebuia să învețe carte pe copii. În 1751 a ridicat o nouă biserică, cea dinainte rămânând un simplu paraclis. Moartea survenită între timp a făcut ca dorința ei (cunoscută de cei apropiați) „de a ridica un orfanotrofion, xenotrofion, să ție școală pentru învățătura celor ce vor să se preoțească, să mărite fete sărace, fără părinți” să rămână nerealizată. Domnitorul Alexandru Ipsilanti a destinat cea de-a doua mănăstire, zidită în 1751, să fie „orfanotrofion pentru copii parte bărbătească, ca să locuiască în mănăstirea Domniței Bălașa, iar  partea femeiască să locuiască în mănăstirea Tuturor Sfinților” (cf. Pompei Samarian, Medicina și farmacia…, p.68).

[16]Dr. Gheorghe Brătescu, De la bolnița mănăstirească la spitalul civil, p.14, apud. Valeriu Bologa, „Fapte și oameni din trecutul medicinii din patria noastră”, 1962, București, p 27.

[17]Pompei Samarian, Medicina și farmacia în trecutul românesc (1382-1775), Călărași, 1935,vol.I,p. 56.

[18]Constantin C. Giurescu, Histoire chronologique de la Roumanie, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 132.

[19]Idem 230, pag. 108

[20]Pr. Radu Antofie, în: Glasul Bisericii, 9-10/1965

[21]V.Gomoiu, V. Plătărescu, Centenarul spitalului Brâncovenesc (1835-1937), București,1937, p 11.

[22]Acest spital a avut o existență scurtă

[23]G. Barbu, Spitalul de ciumați, Dudești, p. 139, apud V. L. Bologa, Fapte și oameni…, p. 213.

[24]Spital de scurtă durată a căpătat o altă destinație.

[25]Pompei Samarian, Medicina…p.73, apud Alexandru I. Gonța, Un spital de mănăstire la Putna, p. 260.

[26]Cronicar, Două sute de ani de la întemeierea așezămintelorspitalicești, Spitalul Sfântul Spiridon din Iași”, în: B.O.R., LXXV(1957), 1-2, p. 87