Sfântul Paisie Velicicovski – păstrător al rânduielii călugărești atonite

Ucenicul Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, cuviosul Paisie este una dintre cele mai importante personalităţi a vieţii bisericeşti din secolul al 18-lea, ecourile activităţii sale resimţindu-se şi în veacul următor trecerii sale la cele veşnice.

Cuviosul Paisie de la Neamţ s-a născut în Ucraina în anul 1722, în oraşul Poltava, în familia protoiereului Ivan Velicikovski, primind la Botez numele Petru.

După cei patru ani în care a urmat cursurile Academiei Teologice din Kiev (întemeiată de mitropolitul moldovean Petru Movilă), şi-a început nevoinţa monahală la Mănăstirea Medvedevski, unde a fost făcut rasofor şi a primit numele de Platon.

Ulterior au urmat şederile la Mănăstirea Pecerska, schiturile Dălhăuți, Trestieni – Râmnicu Sărat și Cârnu, ajungând în cele din urmă la Poiana Mărului, unde a învăţat regula isihastă athonită şi limba română de la Sfântul Vasile, iscusit dascăl al rugăciunii.

Căutarea duhovnicească din Athos

La 4 iulie 1746, împreună cu ieromonahul Trifon, ajunge la Muntele Athos, la Mănăstirea Pantocrator. Căutându-şi un îndrumător duhovnicesc, merge pe la mai mulţi monahi athoniţi şi, negăsind pe nimeni care să corespundă aşteptărilor sale spirituale, alege să vieţuiască singur. Se nevoieşte timp de patru ani singur într-o chilie singuratică. Aici cunoaşte rugăciunea inimii şi se hrăneşte duhovniceşte din textele Sfinţilor părinţi.

În 1750 vine în Muntele Athos cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, care-l călugăreşte, schimbându-i numele în Paisie. Datorită râvnei sale duhovniceşti începe să aibă ucenici pe care îi povăţuieşte în trăirea isihastă. Crescând numărul membrilor obştii sale, sunt nevoiţi să se mute la Schitul „Sfântul Constantin” al Mănăstirii Pantocrator, după cum arată părintele profesor Ion Vicovan, iar în 1758 este hirotonit preot. Pentru că numărul ucenicilor a crescut, este nevoit să se mute la Schitul „Sfântul proroc Ilie”, unde se nevoiește până în vara anului 1763, adunând în jurul său mulţi călugări români, ucraineni și ruși.

În urma greutăţilor materiale şi a lipsei spaţiului pentru numărul în creştere de ucenici, hotărăşte să vină în Ţările Române. Lăsând la Schitul „Sfântul Ilie” un număr însemnat de monahi, pleacă împreună cu 64 de ucenici din Muntele Athos, pe două corăbii, în anul 1763. Au trecut întâi pe la Constantinopol, iar apoi au debarcat pe pământ românesc, la Galaţi. De aici au mers la Schitul Vărzăreşti. Împreună cu duhovnicii Visarion şi Gheorghe, cuviosul Paisie vine la Bucureşti şi cere o mănăstire de la Mitropolitul Ţării Româneşti, care refuză să le ofere.

De aici pleacă la Iaşi, unde mitropolitul Moldovei, Gavriil Callimachi, le oferă Mănăstirea Dragomirna, unde rămân până în anul 1775. După anexarea Bucovinei de către Imperiul austriac sunt nevoiţi să părăsească acest aşezământ monahal. De la Dragomirna vin la Secu, având aprobarea mitropolitului Gavriil Callimachi. Aici rămâne patru ani, când domnitorul Constantin Moruzi îi oferă cuviosului Paisie stăreţia celei mai importante lavre monahale din Moldova, Mănăstirea Neamţ. Din acel moment şi până la jumătatea secolului 20, mănăstirile Neamţ şi Secu au avut stăreţie comună.

Din anul 1779, când ajunge  cuviosul Paisie stareţ la Mănăstirea Neamţ, începe cea mai glorioasă pagină de istorie duhovnicească din cele peste 7 veacuri de existenţă a acestei vetre monahale. El va face din Mănăstirea Neamţ cel mai important centru de spiritualitate filocalică şi neoisihastă din lume. În doar câțiva ani, obştea îndrumată de cuviosul Paisie va ajunge la peste 1.000 de ucenici, care erau români din Moldova, Muntenia şi Transilvania, greci, ruşi, ucraineni, bieloruşi, sârbi, bulgari şi necreştini convertiţi şi creştinaţi.

Rigoare de slujbă athonită şi spovedanie zilnică

În mănăstirile din Moldova unde a vieţuit, Sfântul Paisie a păstrat acelaşi regulament de viaţă monahală din Muntele Athos atât în ceea ce privește rânduiala sfintelor slujbe, cât și nevoința monahilor la chilie.

La biserică luau parte toți părinții și frații, afară de cei bolnavi sau cei trimiși la ascultări. El era primul care mergea la sfintele slujbe, rugându-se neîncetat.

Spovedania fraților obștii se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiți, o dată la trei zile. Pentru aceasta, cuviosul Paisie a rânduit 24 de duhovnici care spovedeau și îndrumau duhovnicește întreaga obște, el însuşi supraveghind bunul mers al celor două mănăstiri atât în cele duhovnicești, cât și în ascultările de obște, primind la chilia sa pe cei care veneau pentru sfat și binecuvântare.

Sfântul Paisie arată o grijă deosebită faţă de cei aflaţi în suferinţă şi nevoi, ajutându-i şi ocrotindu-i. El a fost un bun administrator al bunurilor obştii monahale pe care o conducea.

După cum arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la Mănăstirea Neamţ, cuviosul Paisie „a făcut o școală monahală, o școală de spiritualitate folositoare întregului creștinism ortodox, întregii Ortodoxii”.

Călugărul trăitor în obştea paisiană trebuia să accepte o sărăcie absolută, nefiind proprietar al nici unui lucru, nici imobil, nici animal, să petreacă în ascultare desăvârşită faţă de duhovnic şi de stareţ, să fie primul slujitor al celorlalţi şi ultimul în a-şi purta de grijă şi să caute necontenit întâlnirea cu Dumnezeu prin participarea continuă la pravila de biserică, la pravila de chilie şi prin citirea Sfintelor Scripturi.

Noutatea pe care o aduce Stareţul Paisie în tradiţia monahală este introducerea trăirii isihaste şi a practicii Rugăciunii lui Iisus în viaţa de obşte. Până la el, această rugăciune era considerată un mărgăritar aparţinând doar vieţii în pustnicie, iar coborârea minţii în inimă, o practică imposibil de deprins fără o călăuză extrem de experimentată. Paisie invită pe toată lumea, monahi sau mireni, indiferent de existenţa unui ghid sau nu, să se apropie de această rugăciune şi să o rostească neîncetat. Mai mult, el consideră educaţia metodică drept o condiţie a elevării spiritului. Din poziţia sa de stareţ – păstor se ocupă de instruirea monahilor, instaurând o tradiţie a predicilor de seară. De la începutul postului Crăciunului (15 noiembrie) şi până în sâmbăta lui Lazăr (adică, până la intrarea în Săptămâna Patimilor), Paisie îi cheamă pe călugări în trapeză şi, seară de seară, le citeşte fragmente din scrierile Sfinţilor Părinţi, scrise de obicei în greacă, pe care apoi le tălmăceşte pe loc, le explică, le exemplifică, le găseşte un rost în viaţa de zi cu zi a mănăstirii. Ucenicii ascultă, întreabă, primesc răspunsuri şi, mai ales, ţin minte. O seară discuţiile au loc în slavonă, altă seară au loc în română. Cei care cunosc bine ambele limbi sunt bineveniţi în toate serile. Prin discuţii, monahii se apropie mai mult de adevăr. O veritabilă grădină a lui AKADEMOS, slavono-română, hrănindu-se din texte greceşti, în nordul Moldovei!

La Mănăstirea Neamţ, în timpul stăreţiei cuviosului Paisie are loc reînnoirea isihastă cunoscută în istorie şi sub numele de paisianism. Acest curent monahal a descoperit culturilor est-europene profunzimea şi frumuseţea Filocaliei, pe care el a tradus-o în slavo-rusă, după cum arată părintele academician Mircea Păcurariu.

El a urmărit, potrivit părintelui profesor Ion Vicovan, „reorganizarea după principiile patristice a vieţii cenobitice, anume:

a. Isihasmul (prin introducerea acestuia în viaţa de obşte);

b. Studiul scrierilor Sfinţilor părinţi (prin care s-a pus în lumină patristică valoarea rugăciunii neîncetate şi a vieţii duhovniceşti în obşte);

c. Rânduiala vieţii călugăreşti (aceasta cuprindea viaţa în obşte; o disciplină severă, în spiritul părinţilor; preocupare pentru cultura teologică a călugărilor; îndeletnicirea cu diferite meşteşuguri)”.

Paisianismul a influenţat mănăstirile de la noi, dar şi pe cele din lumea ortodoxă, mai ales pe cele din spaţiul Imperiului țarist. Mişcarea sa de reînnoire isihastă a avut o mare influenţă în spaţiul Ortodoxiei ruse. Paisianismul a influenţat peste 100 de mănăstiri şi schituri din eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse.

Eforturile sale au contribuit la o reînnoire dinamică a vieții monahale isihaste, influențând monahismul ortodox din secolul al XVIII-lea. Mulți din proprii săi ucenici (dintre care unii au devenit la rândul lor maeștri spirituali), au dus învățăturile și misiunea lui în Rusia, unde au fondat noi mănăstiri dedicate tradițiilor isihaste. El a exercitat o influență imensă asupra monahilor de la Mănăstirea Optina, atât prin traducerile sale, cât și prin ucenicii săi precum Fiodor Ușakov. Traducerea Filocaliei, realizată de Paisie, a fost una dintre cărțile preferate ale lui Serafim de Sarov, care a primit binecuvântarea de a merge la Sarov pentru a primi învățături spirituale de la Dosoftei din Kiev, ucenic al lui Paisie.

Părintele academician Mircea Păcurariu arată că „tradiţiile paisiene s-au răspândit în mănăstirile Valaam, Solovăţ, Alexandru Sfirski şi Lavra Alexandru Nevski din Petersburg; în centrul Rusiei la sihăstria Optina, în mănăstirile Briansk, Simonov şi Novospask, ultimele două în Moscova; iar în sud, la mănăstirile Ploşteansk, Lavra Pecerska din Kiev…” Astfel, paisianismul a influenţat decisiv viaţa monahală şi cultura ortodoxă prin aceste centre monahale cu mare influenţă duhovnicească.

Unele dintre preocupările de căpătâi ale cuviosului Paisie au fost copierea şi traducerea scrierilor Sfinților Părinți din vechime, pe care le-a folosit ca ghid permanent în viața spirituală. Practica ascezei aspre, preluată de la Muntele Athos, împletită cu citirea cărţilor ascetice ale părinţilor filocalici, a fost continuată în timpul păstoririi sale la mănăstirile din Moldova, unde a început „din limba elinească în cea slavonă și moldovenească” a scrierilor patristice.

Prin instituirea acestor reguli, Sfântul Paisie de la Neamţ a exercitat o influenţă duhovnicească însemnată asupra multor mănăstiri și schituri din Moldova şi Ţara Românească: Dragomirna, Secu, Neamț, Agapia, Văratec, Bisericani, Râșca, Vovidenia, Pocrov, Tarcău, Cernica, Robaia, Căldărușani.

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ a extins opera mentorului său, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, reuşind, după cum afirma părintele Elia Citterio, să reconcilieze spiritualitatea isihastă cu spiritualitatea chinovială. Promovarea noului stil de viaţă, ce presupune împletirea practicării ascezei cu studierea scrierilor filocalice, este moştenirea pe care Sfântul Paisie a lăsat-o Bisericii Ortodoxe şi care a influenţat monahismul din întregul spaţiu ortodox în secolele al 18-lea şi al 19-lea.

Pr. Cinar Gheorghe

Bibliografie

1. Eugen Procopan, Paisie Velicicovschi 1722-1794. Schiţă istorică despre viaţa şi opera sa , în RSIAB, an.  XXIII, 1933, p. 161 -262 (în extras, Chişinău, 1933, 102 p.);
2. Prot.  Serghie Cetfericov, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţul din Moldova.  Viaţa, învăţătura şi experienţa lui asupra Bisericii Ortodoxe.  Traducere din ruseşte de Nicodim (Munteanu), Neamţ, 1933,431 p. (ea. a II-a, Neamţ, 1940- 1943,416p.);
3. Pr.  Niculae M. Popescu, 160 de ani de la  moartea lui Paisie Velicicovschi, în MO, an.  VII, 1955, nr. 1 -2, p. 41 -47;
4. Pr. Paul Mihail, Stareţul Paisie de la Neamţ înnoitorul monahismului, în MMS, an.XXXVIII, 1961. nr. 5-6, p. 409-417;
5. Petre I. David, Cuviosul Paisie cel Mare (Velicicovschi), un desăvârşit  monah român.  Noi cercetări şi ipoteze. în BOR, an.  XCIII, 1975, nr. 1-2, p.162- 193 (,şi extras, 32 p.);
6. Mircea Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, Bucureşti, 1981, p. 580 584 (ed. a II-a, Bucureşti, 1993);
7. Ierom. loanichie Bălan, Pateric Românesc, Bucureşti, 1980, p. 232-259;
8. Pr. Elia Citterio, Autobiografia și Viețile unui stareț, Ediție îngrijită și prezentată de pr. Ioan Ică Junior, Deisis, Sibiu, 2015.
9. https://doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/academiile-monahale-intemeiate-de-sfantul-paisie-de-la-neamt
10. Dicţionarul Teologilor români  –  Sfântul Paisie  (Velicicovschi), stareţ, îndrumător al vieţii monahale în Moldova.
11. Pr. Ciprian Florin Apetrei – Cuviosul Paisie de la Neamţ, reînnoitorul isihasmului