Ucrainenii din România reprezintă a treia cea mai numeroasă minoritate etnică  din România. Aceștia locuiesc în comunități compacte în regiunile cu cea mai mare diversitate etnică din România: Transilvania, Bucovina, Banat și Dobrogea. Marea pondere a etnicilor ucraineni din România locuiește în Maramureș.

Conform datelor oferite de către cel mai recent recensământ, cel din 2021, 45835 de cetățeni și-au declarat etnia ucraineană. Important de menționat faptul că, din punctul nostru de vedere, denumirea alternativă a etniei – ruteni – nu face referire la un alt grup etnic, ci la aceiași ucraineni. În secolul XX, sub influența unor curente panslaviste, s-a încercat demonstrarea presupuselor diferențe între cele două noțiuni, insistându-se pe anumite caracteristici lingvistice regionale, care, în loc să fie prezentate ca simple regionalisme sau dialecte ale aceleiași limbi, sunt evidențiate ca presupuse trăsături ale unei limbi distincte.

Vicariatul Ortodox Ucrainean din România reprezintă cea mai mare instituție a ucrainenilor din România, având aproximativ 30.000 de credincioși (cu mențiunea că aproximativ 1000 de persoane care aparțin de Vicariat sunt de altă etnie, maghiară sau română, făcând parte din parohiile Vicariatului ca urmare a căsătoriilor interetnice).

Vicariatul Ortodox Ucrainean din România, cu sediul în Sighetu Marmației, a fost înființat în anul 1949, pentru ca după doar 3 ani să fie desființat de către autoritățile comuniste. Nu a fost oferită o motivație oficială a acestei decizii, însă, se pare că dorința ucrainenilor ortodocși din Bucovina (aproximativ 40 de parohii) de a se alătura Vicariatului nu a fost pe placul autorităților.  În anul 1990 Vicariatul a fost reînființat și funcționează ca o unitate administrativ-teritorială în cadrul Patriarhiei Române, fiind condusă de un Vicar și supusă direct Patriarhiei. Vicariatul este alcătuit din două Protopopiate: Sighetu Marmației (16 parohii și două mănăstiri) și Lugoj (13 parohii și o mănăstire).

Prezența comunităților ucrainene din Nordul țării (cele mai vechi) a fost atestată documentar încă din secolul al XIV-lea. Tot atunci au fost înființate și cele mai vechi parohii ucrainene. La fel ca și în cazul celorlalte grupuri etnice, primele școli au fost înființate în comunitățile ucrainene pe lângă biserici, încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea (de exemplu: Sighetu Marmației, Bocicoiu Mare, Lunca la Tisa, Rona de Sus, Câmpulung la Tisa). Preoții erau cei care îi învățau pe copiii care le frecventau, pe lângă noțiunile de catehism, să scrie și să citească. Limba folosită în cult era slavona bisericească. Odată cu evoluția limbii ucrainene, limba slavonă a început să fie tot mai greu de înțeles pentru etnicii ucraineni, astfel că în a doua parte a secolului XX, dar în special după reînființarea Vicariatului (1990) a început să fie înlocuită cu limba ucraineană literară.

Importanța reînființării Vicariatului este reflectată și de activitatea editorială. Dacă înainte de Revoluție, când parohiile ucrainene făceau parte din episcopiile pe teritoriul cărora se aflau, ucrainenii ortodocși din România au reușit să editeze doar două cărți de rugăciuni, după reînființare au fost editate zeci de cărți de cult: Cărți de rugăciuni, Sfânta Liturghie, Slujba Vecerniei și a Utreniei, Rânduiala Înmormântării, cărți de cântări, de colinde ș.a.m.d. Toate acestea s-au realizat fără vreun sprijin venit din exterior și fără a face neapărat un efort financiar uriaș. Însă impactul pe termen mediu și lung al acestor cărți este uriaș. Astfel, atât în săvârșirea serviciilor religioase (a slujbelor), cât și în predică, este folosită limba ucraineană, iar, în comunitățile în care numărul familiilor mixte este mai mare, e folosită parțial  limba română sau limba maghiară.

 În paralel, activitatea extra-liturgică urmărește nu doar conservarea identității confesionale, ci și a celei etnice. În cadrul Vicariatului sunt organizate: concursuri biblice, concursuri de poezie religioasă, cateheze, tabere, cursuri de limbă ucraineană, Concerte de colinde, Concerte de pricesne.

Cele mai multe din tradițiile și obiceiurile comunității ucrainene din România sunt legate de sărbători religioase. Marea majoritate a ucrainenilor locuiește în mediul rural, iar acolo viața religioasă, sărbătorile, duminicile, ocupă un loc central în viața comunității, având rolul de a  o coagula, de a o uni. Atâta vreme cât Biserica va ocupa acest loc central, se vor transmite și datinile și obiceiurile etniei, nu ca un gest repetitiv steril, rece, nu ca un spectacol, ci ca expresie vie a sufletului minorității.  

            La conservarea identității etnice a ucrainenilor din România a contribuit, în mod arbitrar, continuarea folosirii calendarului iulian (neîndreptat), pe stil vechi. În cei 100 de ani scurși de la îndreptarea calendarului ucrainenii ortodocși din România au ajuns să considere calendarul iulian un atribut al etniei noastre, un element individualizant.

Demn de menționat este și faptul că, de-a lungul timpului, minoritatea ucraineană din România nu a primit sprijin din exteriorul țării. Știm că sprijinul oferit de către patria mamă unui grup din diaspora este esențial. De sprijinul acesta se bucură comunitățile românești din Occident precum și comunitatea maghiară din România. O explicație a lipsei unui sprijin similar oferit ucrainenilor din România o putem găsi în situația eclezială tumultuoasă din Ucraina, atât înaintea cât și după destrămarea URSS. Sprijinul oferit Vicariatului de către alte organizații ucrainene din țară nu a avut un rol determinant în conservarea identității etnice. Și aici nu este vorba neapărat de sprijin material. Pentru că acesta chiar dacă e acordat din abundență, însă dacă nu e direcționat înspre activități țintite, cu impact major pe termen mediu și lung, va reprezenta doar o risipă de resurse.

Deznaționalizarea își face simțită prezența și în rândul ucrainenilor: din 45875 de ucraineni declarați la Recensământul din 2021, 40861 au declarat limba ucraineană ca limbă maternă. Diferența cea mai mică dintre cele două numere este în Maramureș (25690 / 25446), Timiș (4131 / 3673), Caraș Severin (1502 / 1036); de asemenea în Arad (941 / 879) și Satu Mare (1361 / 1139).  Discrepanțele mai mari se întâlnesc în Suceava (7916 / 5822) și Tulcea (900 / 328). Pierderea identității lingvistice este sesizabilă într-o foarte mică măsură în regiunile Nord și Vest, care coincid fie cu zonele în care Vicariatul Ortodox Ucrainean are parohii, fie cu județe (Arad, Satu Mare) spre care etnici ucraineni născuți în Maramureș au migrat în ultimele decenii. În același timp, în alte regiuni în care ucrainenii au fost prezenți de secole (Bucovina și Dobrogea), efectele pierderii identității lingvistice sunt mai pregnante, pe alocuri devastatoare. Aceste regiuni coincid cu zonele în care Vicariatului Ortodox Ucrainean nu are parohii.

Nu doar pe teritoriul României, dar în întreaga lume, dacă prezența unei comunități etnice minoritare compacte nu este dublată de existența unei structuri ecleziale cu profil etnic, este aproape imposibilă conservarea identității lingvistice și culturale.

Pe lângă sprijinul oferit de către Guvernul României și  Secretariatul de Stat pentru Culte, Biserica Ortodoxă Română, prin crearea și susținerea Vicariatului Ortodox Ucrainean, are un rol vital în păstrarea identității etnice și religioase a ucrainenilor din România. Biserica, punând accent pe folosirea limbii ucrainene în cult, este singura instituție care are un rol determinant în combaterea deznaționalizării, a asimilării și a pierderii identității etnice.

Folosirea limbii materne în cult reprezintă singurul program pe termen lung de care beneficiază o etnie în vederea conservării identității. Nicio altă instituție sau organizație laică nu poate avea un asemenea rol și efect, indiferent de resursele de care dispune.

Pr. Consilier Marius N. Lauruc

Prezentare susținută în cadrul Simpozionului Internațional „Culte și minorități. Rolul religiei în (re)producerea identității etnoculturale”