Ucrainenii din România reprezintă a treia cea mai numeroasă minoritate etnică  din România. Aceștia locuiesc în comunități compacte în regiunile cu cea mai mare diversitate etnică din România: Transilvania, Bucovina, Banat și Dobrogea. Marea pondere a etnicilor ucraineni din România locuiește în Maramureș.

Conform datelor oferite de către cel mai recent recensământ, cel din 2021, 45835 de cetățeni și-au declarat etnia ucraineană. Prezența comunităților ucrainene din Nordul țării (cele mai vechi) a fost atestată documentar încă din secolul al XIV-lea. Tot atunci au fost înființate și cele mai vechi parohii ucrainene. La fel ca și în cazul celorlalte grupuri etnice, primele școli au fost înființate în comunitățile ucrainene pe lângă biserici, încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea (de exemplu: Sighetu Marmației, Bocicoiu Mare, Lunca la Tisa, Rona de Sus, Câmpulung la Tisa).

Vicariatul Ortodox Ucrainean din România reprezintă cea mai mare instituție a ucrainenilor din România, având aproximativ 30.000 de credincioși. Vicariatul Ortodox Ucrainean din România, cu sediul în Sighetu Marmației, a fost înființat în anul 1949, pentru ca după doar 3 ani să fie desființat de către autoritățile comuniste. În anul 1990 Vicariatul a fost reînființat și funcționează ca o unitate administrativ-teritorială în cadrul Patriarhiei Române, fiind condusă de un Vicar și supusă direct Patriarhiei. Vicariatul este alcătuit din două Protopopiate: Sighetu Marmației (16 parohii și două mănăstiri) și Lugoj (13 parohii și o mănăstire).

Credincioșii ortodocși ucraineni din România încă păstrează, cu binecuvântarea Patriarhiei Române, calendarul iulian neîndreptat.

Sărbătorea Nașterii Domnului reprezintă, pentru credincioșii Vicariatului Ortodox Ucrainean, unul din cele mai importante momente din an. Bucuria vestirii Nașterii Domnului îmbracă haina tradițiilor ucrainenilor din România. Astfel, Sărbătoarea Crăciunului reflectă particularitățile etniei noastre.

Una din particularitățile de seamă ale ucrainenilor din România o reprezintă scenetele (veritabile piese de teatru, arhaice, având ca temă Nașterea Mântuitorului) pregătite cu dragoste, din timp, de către Viflaimurile („Betleheme”) tradiționale. Acest obicei e păstrat cu sfințenie de către românii și ucrainenii Maramureșului istoric și poate fi întâlnit pe teritoriul Ucrainei doar în Transcarpatia. Aceste scenete sunt pregătite cu multe săptămâni înainte; rolurile principale le ocupă: îngerii, regii, magii, dracii, Irod, Fecioara Maria, Dreptul Iosif, Pruncul Iisus și alte personaje secundare. Viflaimul prezintă fie momentul vestirii nașterii Mântuitorulului păstorilor de către înger, fie drumul magilor spre pruncul Iisus, fie încercarea lui Irod de a afla unde S-a născut Mântuitorul pentru a-L ucide. Nu doar învățarea replicilor fiecărui personaj presupune efort, dar și pregătirea costumației. Îngerii sunt îmbrăcați în haine lungi, albe, având înfășurate  pe umeri și în talie panglici lungi, roșii (ori baticuri tradiționale), având o coroană pe cap.  Păstorii sunt îmbrăcați în fie în alb, fie în negru, în funcție de tradiția fiecărei localități, iar deasupra o vestă tradițională neagră („laybyk”); fiecare are o șapcă neagră – pe cap și bastoane de cioban în mâini. Soldații poartă costumații asemănătoare uniformelor militare. O piesă de recuzită importantă este ieslea („vertep”), o miniatură a ieslei din Betleem. De regulă, aceasta este realizată din lemn în formă de biserică, de cele mai multe ori o copie miniaturală a bisericii din sat. Acest „vertep” este purtat de către îngeri (patru la număr). În toate localitățile cu populație preponderent ucraineană, Viflaimul este prezentat / jucat în prima zi a Praznicului în biserică, iar apoi pe la casele oamenilor care îi primesc.

Unii cercetători consideră că scenetele Viflaimului s-au răspândit cel mai probabil în Transcarpatia din Republica Cehă sau Slovacia, deoarece acolo au fost observate reminescențe ale acestor scenete, originare din Roma, în secolul al XVI-lea. Viflaimurile sunt specifice Transcarpatiei în Ucraina și Maramureșului, în România, atât la ucraineni, cât și la români. Demn de menționat este faptul că aceste scenete au fost interzise de regimul comunist, atât în Ucraina (imediat după instaurare), cât și în Maramureș (în anii ’80), probabil datorită faptului că erau privite ca „prozelitism”. În perioadele de prohibiție, Viflaimurile erau puse în scenă doar în biserici și la casele parohiale.

În unele localități cu populație majoritar ucraineană din Maramureș se păstrează cu sfințenie tradiția Colindei bătrâne („Stara koliada”), un grup de bărbați (în mare, consilieri parohiali, „curatori”), grupul oficial de colindători al Parohiei, care colindă tot satul. De regulă aceștia interpretează colinde vechi, puțin cunoscute, iar banii pe care îi primesc pentru colindat îi donează bisericii.

De regulă, în seara de Ajun colindă doar copiii. Dacă pe vremuri primeau pentru colindă nuci, mere ori dulciuri, în ziua de astăzi micii colindători sunt răsplătiți, în general, cu bani. Copiii se pregătesc pentru colindat încă de la începutul postului, alegând anumite colinde pe care le repetă până în seara de Ajun. Îmbucurător este faptul că sunt alese și colinde vechi, mai puțin cunoscute, pentru a avea un repertoriu cât mai variat, pentru a nu repeta aceleași colinde. Unii copii colindă cu steaua pe care o pregătesc cu migală, ea simbolizând steaua după care s-au ghidat cei trei magi de la Răsărit.

 Colindatul se încheie cu scurte urături („vinchuvnnya”) făcute gazdelor. Colindătorii adulți sunt invitați la masă, aceasta fiind considerată răsplata, mulțumirea pentru colindă.

Tinerii care sunt la vârsta însurătorii formează mici grupuri și merg la colindat în special la acele case unde sunt fete de măritat.

În ultimii ani unele biserici organizează concerte de colinde, susținute de corurile parohiale sau de grupuri de copii. Vicariatul organizează anual Concertul de colinde la care iau parte coruri și grupuri de colindători din parohiile noastre; acesta se desfășoară în fiecare an în localități diferite.

Momentul principal al Ajunului îl reprezintă Privegherea („Osonoșne”) la care participă toți credincioșii. Tot ca parte a rânduielii bisericești, în prima zi a Praznicului e citită rugăciunea pentru fiii duhovnicești, rugăciune specială pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului, care marchează încheierea Postului.

Ucrainenii ortodocși din România țin cu sfințenie la rânduiala postului, masa din Ajunul Nașterii Domnului fiind una de post, simbolizând nu doar efortul nostru spiritual din perioada Postului, dar și condițiile umile în care S-a născut Mântuitorul lumii. În seara de Ajun, unii credincioși țin post negru, până seara. Sunt pregătite, în mod tradițional, 12 feluri de mâncare de post, rețetele variind de la o localitate la alta, dar ocupă un loc special: preparatele din ciuperci, sarmalele de post, piroște (pyrohy) de post (cu varză, gem, sau cartofi), compotul de prune uscate și afumate („var”), grâul fiert amestecat cu miere („kutya”) și alte deserturi de post.

În toate bisericile noastre este citită Pastorala Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, primită cu bucurie de către credincioși ca și cuvânt părintesc în zi de sărbătoare. În celelalte zile de sărbătoare, Soborul Maicii Domnului și pomenirea Sf. Arhidiacon Ștefan la slujbele din bisericile noastre participă și alți preoți, fii ai satului, dar și preoți ortodocși români și alți invitați, pentru a se bucura de aceste zile de sărbătoare alături de comunitățile ucrainene.

Vicariatul Ortodox Ucrainean reprezintă cea mai mare comunitate a etnicilor ucraineni din România și singurul mediu în care sunt păstrate și predate cu sfințenie, prin dragostea și dăruirea preoților și comunităților păstorite, tradițiile etniei noastre.

Faptul că Biserica este considerată mediu de păstrare și predare a tradițiilor unei etnii reprezintă o realitate iar fundamentul acestui proces este folosirea limbii materne. Aducem în biserică rugămințile și mulțumirile noastre, le îmbrăcăm în haina limbii materne și le dăm forma rugăciunilor. Noi nu alegem nici familia, nici etnia în cadrul căreia ne naștem. De aceea le considerăm pe ambele daruri ale lui Dumnezeu. Din această perspectivă, limba maternă devine o punte de legătură între noi și Dumnezeu și își pune amprenta pe formarea noastră, pe modul nostru de a gândi sau de a ne comporta.

Nu spun că nu poate exista o legătură între om și Dumnezeu în afara limbii materne. Poate și există. Mă gândesc în special la cei care sunt dezrădăcinați, cu sau fără voia lor, și se găsesc în mijlocul unei străinătăți în care, de multe ori, nu au posibilitatea de a păstra legătura cu Dumnezeu prin limba maternă. În acest caz este nevoie de mult mai multă trudă, din partea omului, pentru a aduce relația cu Dumnezeu în zona acelei familiarități pe care o dă limba maternă.

Din această perspectivă, a credinței, limba maternă are și un caracter sacru. De aceea, de fiecare dată când s-a încercat înlocuirea limbii materne cu o așa-zisă limbă sfântă (latină sau slavonă, de exemplu), limbile înlocuitoare au fost respinse, la un moment dat, ori chiar întreaga structură în care era folosită acea limbă în cult a fost respinsă, oamenii orientându-se alte confesiuni în care au simțit o relație vie și autentică cu Dumnezeu.

Și astfel biserica devine un mijloc de păstrare a limbii materne, iar lucrul acesta se simte cel mai intens în viața minorităților etnice. Însă nu acesta este rolul principal al Bisericii. Dacă ar fi așa, atunci am cădea în extrema (chiar erezia condamnată oficial de Bisericile Ortodoxe) filetismului, adică a idolatrizării unei etnii. În astfel de cazuri mesajul propovăduit în Biserică  este centrat în jurul etniei, iar nu în jurul Evangheliei. De aceea e nevoie de echilibru și discernământ în relația dintre viața spirituală și identitatea etnică.

Ucrainenii ortodocși care trăiesc pe teritoriul României, fac parte din Biserica Ortodoxă Română, se bucură de acest drept sacru de a folosi limba maternă în cadrul cultului. În acest sens simțim și sprijinul pe care îl dă statul român minorităților etnice pentru conservarea identității fiecărei etnii de pe teritoriul României. Acesta este un sprijin esențial, pentru că identitatea etnică este mult mai fragilă decât am crede. Ea se poate pierde chiar de la o generație la alta.

Pr. Consilier Marius N. Lauruc