Când v-ați gândit ultima oară la moarte?  Aceasta este întrebarea la care suntem provocați să găsim un răspuns în sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne. În esență, această zi e închinată pomenirii morților, în special așa cum reiese din textele Triodului, a celor ce au murit în accidente (cutremure, alunecări de teren, inundații, incendii și alte catastrofe), „cei pe care i-a acoperit pământul în tot locul”[1].

            Pentru noi, rugăciunea pentru morți este o manifestare absolut normală a iubirii ce o avem pentru cei care nu mai sunt printre noi; suntem conștienți că poate nu s-au pregătit suficient pentru viața veșnică.

            Dar rugăciunea pentru morți e, în aceeași măsură, o meditație asupra vieții: „Ca o floare se veștejește și ca un vis se trece și se desface tot omul. Și iarăși sunând trâmbița morții ca dintr-un cutremur, toți se vor scula, întru întâmpinarea Ta, Hristoase Dumnezeule. Atunci, Stăpâne, pe cei ce i-ai mutat de la noi, așează-i în locașurile sfinților tăi, odihnind sufletele robilor Tăi, Hristoase”[2] (Utrenie).

            Copleșiți de problemele vieții cotidiene, uităm de ceea ce e cu adevărat important în viață – legătura noastră cu Dumnezeu: „Pentru ce se înșeală omul, lăudându-se? De ce se tulbură în deșert lutul, cel ce peste puțin iarăși aceeași se face? Căci nu socotește țărâna, că praf este frământătura, lepădare putrejunii și stricăciunii! Deci devreme ce lut suntem noi oamenii, pentru ce ne lipim de pământ? Și deoarece suntem de un neam cu Hristos, de ce nu alergăm la Dânsul? Deci toată viața cea muritoare și curgătoare lăsând, să urmăm vieții celei nestricăcioase, care este Hristos, luminarea sufletelor noastre.”[3]

            Această zi a Triodului ne reamintește faptul că suntem, înainte de toate, fiii și fiicele lui Dumnezeu, atrăgându-ne atenția că cea mai importantă realizare a noastră este pregătirea pentru veșnicie: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar deși port rănile păcatelor; miluiește zidirea Ta, Stăpâne, și o curățește cu îndurarea Ta; și moștenirea cea dorită dăruiește-mi, făcându-mă pe mine iarăși cetățean al Raiului”[4].

            Meditând asupra morții și asupra sensului vieții, suntem provocați de către Creatorul nostru, să ne ridicăm deasupra tuturor problemelor zilnice pentru a putea vedea ceea ce se află dincolo de zidul morții.

            Mihail Bulgakov, descriind frământările din Kievul anului 1918, în „Garda Albă”, scria: „dar paloșul acesta nu-i de temut. Toate sunt trecătoare. Chinuri, suferințe, vărsări de sânge, molimă, foamete. Paloșul va pieri, dar stelele de pe cer vor dăinui și atunci când jos, pe pământ, nu va mai rămâne nici măcar umbra noastră sau a înfăptuirilor noastre. Nu se află nimeni pe suprafața pământului care să n-o știe. Și atunci de ce nu vrem să ne îndreptăm privirea spre stele? De ce?”[5]

pr. Marius N. Lauruc

---

[1] Triodul, EIBMO, București, 2010, p. 23

[2] Triodul, p. 33

[3] Ibid.

[4] Triodul, p. 24

[5] Mihail Bulgakov, Garda Albă, Ed. Polirom, 2009, p. 419