blahovysnyk

Aniversarea a 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

Biserica universală, se prezintă astăzi ca fiind o comuniune de biserici autocefale surori, egale între ele deodată, libere unele față de altele în ceea ce privește conducerea administrativă, dar unite între ele prin aceeași credință, aceeași viață sacramentală și aceeași structură și disciplină canonică.[1]

În limba greacă, auto-chefali înseamnă “cârmuire prin cap propriu”, adică prin căpetenia proprie fiecărei Biserici; de aici, prin noțiunea de “autocefalie”, se înțelege independența administrativ – jurisdictională a unei unități bisericești ortodoxe, constituită pe bază sinodală fatță de altă unitate constituită în același fel, în cadrul Ortodoxiei ecumenice. Aceste Biserici autocefale, recunoscute ca atare în întreaga Ortodoxie, sunt: Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei, Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Rusă, Patriarhia Sârbă, Patriarhia Română, Patriarhia Bulgară, Biserica Georgiei, Biserica Ciprului, Biserica Greciei, Biserica Poloneză,  Biserica Cehă și Biserica Ortodoxă Albaneză.

            Biserica autocefală este aceea Biserică-fiică ajunsă la maturitate spirituală, la capacitatea de a se guverna ea singură, fără intervenția Bisericii-mamă din care se desprinde. Pentru ca o Biserică să devină autocefală, ea trebuie să îndeplinească anumite condiții, și anume:

  • să dovedească statornicie în dreapta credință, precum și în păstrarea rânduielilor tradiționale cu caracter ceremonial-liturgic și disciplinar canonic;
  • număr suficient de episcopi eparhioți pentru a forma un sinod (cel putin trei);
  • să existe dorința episcopilor de a deveni o Biserică autocefală;
  • să existe un teritoriu bine definit și un context etnic sau cultural în care această Biserică locală și-a arătat capacitatea de slujire a poporului și de a vesti Evanghelia lui Hristos;
  • să existe o năzuință pentru obtinerea autocefaliei și din partea credincioșilor;
  • ierarhia să ceară autocefalie, în mod formal, în numele său, al clerului și al credincioșilor, adresându-se Bisericii-mame.[2]

Începând cu anul 1961, când s-a întrunit prima Conferință Panortodoxă la Rodos, printre multele teme care urmau să fie dezbătute la un viitor Sinod, s-a aflat și soluționarea modului de proclamare a autocefaliei și autonomiei bisericești.[3] Tema autocefaliei a fost abordată în discuțiile Conferințelor Panortodoxe din următorii ani (1963, 1964; cât și 1968 ), continuând cu anul 1976, Prima Conferință Panortodoxă Presinodală de la Chambésy – însă fără să se ajungă la un consens. Discuțiile s-au purtat în jurul a două chestiuni principale: ce se întâmplă cu Bisericile care se autoproclamă autocefale împotriva voinței Bisericii-mame? Și cum se proclamă canonic o autocefalie cu care o Biserică-mamă este de acord?

Imediat după, au fost puse în discuție două noi chestiuni: cine este Biserica-mamă? Și dacă în lumea ortodoxă, Bisericile pot să acționeze și fără consimțământul Patriarhiei ecumenice?[4] La toate întrebările nu s-a dat un răspuns concret, deoarece la întrebarea cine are dreptul să acorde autocefalia,  unele dintre delegații în frunte cu reprezentanții Patriarhiei Ruse susțineau că dreptul de a acorda autocefalie trebuie să aibă orice Biserica autocefală din care se separă partea proclamată autocefală.

Patriarhul Daniel afirmă că, în Ortodoxie nu oricine și oricum poate înființa Biserici locale noi, sub pretextul sau cu pretenția de a crea Biserici “libere” sau “independente”, deoarece adevărata libertate creștină nu se realizează prin răzvrătire, schismă sau separație bisericească, dupa cum nici unitatea sau comuniunea eclesială nu se impune prin constrângere, ci libertatea eclesială se mainfestă prin afirmarea împreună, în comuniune, a unității de credință, de viață sacramentală, de iubire și respect reciproc.[5]

 De asemenea în ceea ce priveste acordarea sau recunoașterea autocefaliei unei Biserici locale de către Biserica-mamă, în decursul istoriei au fost situații în care nu s-a ținut cont doar de principii canonice eclesiale, ci și de diferiți factori de ordin istoric, misionar, etnic și politic. Astfel au fost cazuri în care unele Biserici autocefale și-au pierdut autocefalia pentru o perioadă anume sau chiar în mai multe rânduri (de exemplu Biserica Ortodoxă Sârbă), tocmai din cauza fluctuațiilor istoriei, a stăpânitorilor și a frontierelor politice statale.[6]

Biserica autocefală este datoare să păstreze unitatea de credință, de viață sacramentală și de disciplină canonică cu celelalte Biserici autocefale surori și să-i pomenească pe întâistătătorii lor, când întâistătătorul acelei Biserici slujește Sfânta Liturghie. Autocefalia unei Biserici implică multe drepturi, dar și multă libertate. Deși aceste drepturi nu sunt toate prezente într-un cod canonic, ele reies dintr-un consens al practicii Bisericilor autocefale. Iată câteva aspecte:

  • dreptul de a avea propriul Sinod al episcopilor locali;
  • dreptul de a alege propriul întâistătător;
  • dreptul de a-și alege episcopii și de a-i hirotoni; dreptul de a convoca sinoade și adunări bisericești care privesc comunitatea de sub jurisdicția sa;
  • dreptul de a înființa instanțe canonice sau tribunale bisericești în vederea reglementării disciplinei bisericești;
  • dreptul de a consacra Sfântul și Marele Mir folosit pentru Taina Mirungerii, sfințirii Antimiselor, și a bisericilor;
  • dreptul de a canoniza sfinți locali; dreptul de a compune imne liturgice etc. [7]

Legat de drepturile și îndatoririle unei Biserici – recunoscute ca autocefală, sunt revelatoare cuvintele Patriarhului Daniel: “Principiul autocefaliei nu este libertate în izolare, ci libertate în comuniune. Unitatea Bisericii nu derivă din subordonare și din constrângere, ci din dăruire și slujire reciprocă, nici libertatea Bisericii nu derivă din izolare și indiferență față de alții, ci este o libertate dăruită în vederea unei comuniuni de iubire și de slujire tot mai profundă.[8]

  1. Noțiunea de “autocefalie” în viața Bisericii Ortodoxe.

Deși autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută oficial de Patriarhia ecumenică abia în 25 aprilie 1885, aceasta este întemeiată pe o veche realitate istorică. Astfel Mitropolia Țării Românești și în mod deosebit Mitropolia Moldovei, au dispus încă de la recunoașterea lor oficială în 1359 și, respectiv 1401, de o autonomie administrativă internă, adesea manifestându-se în decursul istoriei ca autocefale. Ierarhii celor două Biserici, cu rare excepții au fost aleși numai dintre români și întăriți de domni, cu recunoașterea Patriarhiei ecumenice.[9] Problema autocefaliei a fost și în atenția membrilor Divanului, din toamna anului 1857, când se face referire la vechile mărturii privind autocefalia Bisericii Moldovei, ținând seama că Biserica Principatelor a fost totdeauna neatârnată; adunarea ad-hoc a rostit și votat în unanimitate, următoarele dorințe: recunoașterea neatârnării Bisericii Ortodoxe a Răsăritului din Principatele Unite de orice chiriarhie, păstrându-se însă unitatea credinței cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor; nici într-un chip mitropoliții sau episcopii țării nu vor putea fi aleși dintre străini sau împământeniți – după cum reiese din procesul verbal nr. 14 din 4 noiembrie 1857 citat de prof. Nicolae Șerbănescu.

După Unirea Principatelor din anul 1859, într-un singur stat național, sub domnia lui Alexandru Ioan-Cuza, oamenii politici și guvernele venite la cârma țării au încercat să facă unele schimbări și în organizarea Bisericii Ortodoxe Române, însă fără a se ține seama de tradiție, de trecut sau de părerile îndreptățite ale câtorva slujitori hotărâți să apere, chiar și cu prețul vieții, vechile datini și canoane. Astfel diferite numiri episcopale prin decret domnesc sau primul pas în luarea averilor mănăstirești (amintim aici măn. Neamț, Secu, Agapia, Văratec și altele; averea cărora în anul 1859 a trecut sub administrarea Ministerului Cultelor); diferite mănăstiri și schituri sunt desființate, călugării mutați prin alte mănăstiri –  totul culminând cu proiectul de lege pentru secularizarea tuturor averilor mănăstirești, votat la 13 decembrie 1863, cu 97 de voturi pentru și 3 împotrivă.                                                                                                            Autocefalia  Bisericii noastre a fost formulată explicit și în Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile Religiei Române, promulgat de Alexandru Ioan Cuza în decembrie 1864. În document se specifică faptul că Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească, în tot ce privește organizarea și disciplina.[10] Această mențiune reprezintă cea dintâi precizare a autocefaliei bisericesti într-un document oficial, într-un text de lege.

            Multe din reformele bisericești ale domnitorului Cuza nu au fost pe deplin în duhul canoanelor și pravilelor; trebuie însă recunoscut că acestea au dat un impuls puternic spre progres, iar prin aceasta Biserica Ortodoxă a fost pusă în situația de a contribui la consolidarea Statului român, la cucerirea independenței depline, cât și a propriei autocefalii.   Abia după căderea lui Cuza, 11 februarie 1866, s-a început îndreptarea greșelilor, revendindu-se încet la o stare normală în sânul Bisericii. Într-un final aceste silințe au dus la dobândirea de noi drepturi și la recunoașterea autocefaliei. Așadar, după abdicarea domnitorului Cuza, Patriarhia Ecumenică avea nădejde de îndreptare a lucrurilor în sânul Bisericii Ortodoxe Române – fără să arunce anatema (cum se plănuise la un moment dat), ci doar mulțuminu-se cu ruperea legăturilor canonice cu acei arhierei numiți de guvern.[11]                              Proclamarea independenței de stat a României la 9 mai 1877, a ridicat prestigiul țării noastre în Europa, dar totodată și a Bisericii noastre. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, chiar dacă o întâlnim menționată atât în Constituția promulgată la 30 iunie 1866, cât și în textul Legii Organice din decembrie 1872, încă nu era recunoscută de drept. Ea trebuia cerută oficial Patriarhiei Ecumenice. La 13 februarie 1879, mitropolitul primat Calinic Miclescu scria patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea următoarele cuvinte: “este de ajuns a invoca faptul că România este un stat independent în toate privințele, pentru a demonstra că autocefalia Bisericii noastre este incontestabilă și indiscutabilă.”[12]                                                                                  Un act important de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române îl reprezintă, evident, sfințirea, pentru întâia dată la noi – numai de către ierarhii români, fără încuviințarea prealabilă a Patriarhiei Ecumenice – a Sfântului și Marelui Mir, în ziua de 25 martie 1882, în Joia Mare, în Catedrala mitropolitană din București.[13] Un alt act a fost dorința exprimată în Camera Deputaților, în data de 9 martie 1882, ca mitropolitul primat să fie ridicat la rangul de patriarh.               Deosebit de semnificativ ni se pare și argumentul adus de învățatul episcop Melchisedec Ștefănescu în favoarea autocefaliei, ca răspuns la scrisoarea, plină de mustrări, a patriarhului ecumenic, adresată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: “Domnilor, de cum am început a avea pricepere și am putut învărti un condeiaș în mână, … am susținut tare credința noastră națională, că Biserica noastră este independentă, și această credință nu am inventat-o noi, cei de astăzi, ea fost moștenită. Cei ce au cetit istoria știu că noi de veacuri am avut Biserică autocefală. Când venea la noi de la patriarhat sau de altundeva vreo pretenție atacatoare în autocefalia Bisericii noastre, atunci mitropoliții și boierii noștri o respingeau. Tot așa s-a urmat necontenit până astăzi. Eram independenți inlăuntrul nostru. Prin Tomosul de recunoaștere a autocefaliei toți au recunoscut ceea ce noi recunoscusem demult: Biserica noastră este autocefală pe destinele și pozițiunea sa”.[14] Totodată episcopul argumenta: “românii n-au primit botezul și doctrina creștină de la Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi, căci creștinătatea românilor este mai veche decât chiar existența Constantinopolului.” După moartea patriarhului Ioachim al III-lea, a urmat în scaunul de la Consntantinopol Ioachim al IV-lea, cu care s-au reluat discuțiile pentru acordarea autocefaliei Bisericii noastre. Astfel, Melchisedec Ștefănescu, în numele Sfântului Sinod, a întocmit o nouă scrisoare care a fost trimisă patriarhului ecumenic. Ca urmare, patriarhul a răspuns afirmativ la cererea Bisericii noastre, trimițând Tomosul de autocefalie, în data de 25 aprilie 1885, semnat de 10 mitropoliți, membri ai Sinodului patriarhal, în care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este declarat “frate în Hristos și direct răspunzător Lui”.  Prin Tomosul patriarhal și sinodal al Patriarhiei de Constantinopol, Bisericii Ortodoxe Române i se recunoaște autocefalia, adică  dreptul de a avea conducere proprie și de a se administra pe sine. Întâistătătorului Bisericii îi revine datoria de a pomeni la Sfânta Liturghie pe patriarhul ecumenic și pe ceilalți patriarhi ai Bisericilor Ortodoxe surori. În acest sens patriarhul Daniel afirmă: “Comemorarea și concelebrarea întâistătătorilor Bisericilor autocefale și autonome surori în timpul Sfintei Liturghii euharistice constituie afirmarea cea mai intensă a sinodalității și unității ortodoxe universale. Ea arată că Ortodoxia este, deodată, locală sau națională și ecumenică sau universală.[15]

Buletinul de informare Epikepsis, publicat de Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy (Geneva), confirmă faptul că Biserica noastră  a fost autocefală până în secolul XIV, iar de atunci până în 1885 n-au lipsit numeroase manifestări de autocefalie a Bisericii noastre: “patriarhul Ioachim al IV-lea a recunoscut printr-un Tomos patriarhal, autocefalia Bisericii române, adică, dreptul său nu numai de a se organiza intr-un chip autonom – pe care ea îl avusese, de fapt, din secolul al XIV-lea ci și de a exercita propria sa jurisdictie pe un teritoriu dat”.[16]                                                                                                                                                    În concluzie, anul 2025  – când se împlinesc 140 de ani  de la acordarea autocefaliei – mai mult ca oricând e nevoie sa mărturisim, că Biserica Ortodoxă Română a păstrat neclintită și neștirbită dreapta credință primită de la Mântuitorul și de la Sfinții Apostoli. Biserica Ortodoxă Româna a dovedit nu numai capacitatea de a se conduce prin sine însăși ci și de a fi în serviciul Ortodoxiei universale în momentele dificile. Biserica Ortodoxă Română are privilegiul unic de a face misiune și de a da mărturie prin cult, liturghie, muzică, artă, iconografie, comuniunea sfinților, cu condiția ca lăcasul de cult să devină un spațiu de comuniune, iar parohia, un loc social, de educație si ospitalitate.

Pr. Mihai Sacaloș

BIBLIOGRAFIE

  1. “ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE”. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Editura IBMBOR, vol. 3, București, 1981.
  2. “MITROPOLIA BANATULUI”, Prof. dr. Dan-Ilie Ciobotea, Autocefalia bisericească: unitate de credință și libertate responsabilă, nr 1-2, 1985.
  3. “AUTOCEFALIA BISERICII ȘI MĂRTURISIREA DE CREDINȚĂ”, Pr. Drd. Ciprian Dumitrache, Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și urmările ei în plan liturgic, Iași, 2011
  4. “STUDIA UBB THEOL. ORTH. LVI”, Pr. Lect. Dr. Gabriel-Viorel Gârdan, Unitatea și autocefalia Bisericii în dialogul panortodox presinodal, 2011.
  5. “AUTOCEFALIA BISERICEASCĂ: UNITATE DE CREDINȚĂ ȘI LIBERTATE DE CONDUCERE”, P.F. Daniel, accesat pe www.basilica.ro, 2025.
  6. “MITROPOLIA BANATULUI”,  Prof. Mircea Păcurariu, Câteva considerații cu privire la proclamarea autocefaliei și la înființarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, nr. 10-12, 1975.
  7. “TEOLOGIE ȘI VIAȚĂ”, P.F. Daniel, Aduceți-vă aminte de întaintașii vostri, 110 de ani de la acordarea autocefaliei, 1995.

[1] Prof. dr. Dan-Ilie Ciobotea, Autocefalia bisericească: unitate de credință și libertate responsabilă, în “Mitropolia Banatului”, 1985, nr.1-2, p.290.

[2] Pr. Drd. Ciprian Dumitrache, Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și urmările ei în plan liturgic, în “Autocefalia Bisericii și Mărturisirea de Credință”, 2011, p. 536.

[3] Pr. Lect. Dr. Gabriel-Viorel Gardan, Unitatea și autocefalia Bisericii în dialogul panortodox presinodal, în Studia UBB Theol. Orth. LVI, 1, 2011, p. 89.

[4]  Pr. Lect. Dr. Gabriel-Viorel Gârdan, Unitatea și autocefalia Bisericii în dialogul panortodox presinodal, în Studia UBB Theol. Orth. LVI, 1, 2011, p. 95

[5] P.F. Daniel, Autocefalia bisericească: unitate de credință și libertate de conducere, p. 1 accesibil in format electronic la adresa http://www.basilica.ro/ro/2010_anul_crezului_si_al_autocefaliei/9 accesat la 10.03.2025

[6] Ibidem, p. 1

[7] P.F. Daniel, Comori ale Ortodoxiei, p. 106 – preluat din Autocefalia Bisericii și Mărturisirea Credinței, Iași, 2011, p. 537.

[8] P.F. Daniel, Autocefalia bisericească: unitate de credință și libertate de conducere, p. 1 accesibil în format electronic la adresa http://www.basilica.ro/ro/2010_anul_crezului_si_al_autocefaliei/9, accesat la 10.03.2025

[9] Vezi Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Câteva considerații cu privire la proclamarea autocefaliei și la înființarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, în “Mitropolia Banatului”, (1975), nr. 10-12, p.502-503

[10] Pr. Prof. dr. Ioan Vicovan, Momente și personalități din Moldova în drumul spre autocefalia BOR, în “Autocefalia Bisericii și Mărturisirea credinței”, Iași 2011, p. 523.

[11] Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR, vol. 3, București, 1981, p. 130.

[12] Pr. N. Șerbănescu, Optzeci de ani de la dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în “Autocefalia Bisericii și Mărturisirea credinței”, Iași 2011, p. 538.

[13] Pr. Prof. dr. Ioan Vicovan, Momente și personalități din Moldova în drumul spre autocefalia BOR, în “Autocefalia Bisericii și Mărturisirea credinței”, Iași 2011, p. 524.

[14] Dezbaterile Senatului, discursul P.S. Melchisedec în ședința de la 3 decembrie 1885, în “Autocefalia Bisericii și Mărturisirea credinței”, Iași 2011, p. 524.

[15] P.F. Daniel, Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri, 110 de ani de la acordarea autocefaliei,  în “Teologie și Viață”, 1995, nr. 10-12, p. 17.

[16] Pr. prof. dr. Nicolae Dura, Patriarhia Ecumenică și autocefalia Bisericii noastre de-a lungul secolelor, în “Autocefalia Bisericii și Mărturisirea credinței”, Iași 2011, p.540.

Leave a comment