Sfântul Ioan Scărarul (†649) este unul dintre cei mai importanți părinți ai monahismului ortodox, cunoscut mai ales pentru lucrarea sa fundamentală, „Scara dumnezeiescului urcuș”. Această carte este o călăuză spirituală pentru monahi și mireni, descriind treptele pe care omul trebuie să le urce pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu.

        Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la data de 30 martie, dar și  în Duminica a IV-a din Postul Mare, ca model de nevoință ascetică și urcuș duhovnicesc.

       Aspecte din viața și nevoințele Sfântului Ioan Scărarul

       S-a născut în jurul anului 579 și a intrat în monahism la vârsta de 16 ani după cum ne relatează Sinaxarul din Duminica a IV a din Postului Mare: ,,Acesta, pe când era de 16 ani, fiind chemat de Dumnezeu, s-a adus pe sine jertfă cu totul sfântă, suindu-se în muntele Sinai. Apoi, după 19 ani, a plecat de aici, a luat calea isihiei și s-a așezat la o depărtare de cinci mile de Biserica Mare a muntelui Sinai, într-un loc numit Tolas.”^[1]

       A viețuit în Muntele Sinai, mai întâi ca ucenic al unui bătrân îmbunătățit, apoi ca pustnic timp de 40 de ani^[2]. Mai târziu, a devenit egumen al Mănăstirii Sinai, fiind cunoscut pentru înțelepciunea și sfințenia sa.

       Tradiția spune că Sfântul Ioan a avut viziuni dumnezeiești, iar rugăciunea lui era atât de puternică încât îngerii îl învățau tainele vieții duhovnicești. Toată viața sa, Sfântul Ioan a trăit-o în nevoințe. Mânca foarte puțin, stăpânind poftele trupului și frângând boldul mândriei. Dormea doar atât cât trebuie ca mintea să nu-i afecteze privegherea. Înainte de a se culca, se ruga foarte mult și scria cărți. Aceste ocupații îl fereau de păcatul leneviei.

      ,,Însă întreaga lui viață era o rugăciune neîncetată și o dragoste înflăcărată către Dumnezeu, căci ziua și noaptea și-L închipuia pe El, ca într-o oglindă, întru strălucirea curăției sale, și nu voia sau, mai bine zis, nu putea să se sature.”^[3]

        Lucrarea sa principală, „Scara dumnezeiescului urcuș”, este împărțită în 30 de trepte, fiecare simbolizând o virtute sau o etapă a desăvârșirii^[4].

        Cele mai importante sunt: Lepădarea de lume (treptele 1-3); Lupta cu patimile (treptele 4-23); Dobândirea virtuților (treptele 24-29) și Dragostea și unirea cu Dumnezeu (treapta 30). Această carte este o hartă spirituală pentru toți cei care vor să înainteze pe calea sfințeniei.

    Învățăturile Sfântului Ioan Scărarul

         Sfântul Ioan a lăsat multe învățături duhovnicești, printre care: „Ascultarea este mormântul voii proprii și învierea smereniei.” „Dragostea este mai presus decât toate virtuțile.” „Rugăciunea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu.”

     Aceste învățături sunt actuale și astăzi, fiind esențiale pentru viața duhovnicească a creștinilor.

        Sfântul Ioan este cinstit în mod deosebit în Duminica a IV-a a Postului Mare, deoarece „Scara” este o călăuză pentru pocăință și curățirea sufletului.

    ,,Icoanele îl înfățișează ținând Scara care duce la cer, cu îngeri ajutând sufletele să urce și demoni încercând să le împiedice”^[5].

       În concluzie, viața și scrierile Sfântului Ioan Scărarul sunt o invitație la luptă duhovnicească. Prin post, rugăciune și smerenie, creștinul poate urca „Scara” și se poate apropia de Dumnezeu. Așa cum ne învață Sfântul Ioan: „Fericit este cel ce, urcând această scară, a ajuns pe culmea dragostei!”

Pr. Iulian Șanta

Bibliografie

Sfântul Ioan Scărarul , Scara, Editura Mănăstirea Sihăstria 2015,

Sfântul  Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Ed. Doxologia, Iași, 2012.

Viețile Sfinților, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005.

Viețile Sfinților pe tot anul, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria 2020

Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Ortodoxie, Ed. IBMBOR, București, 2002.

---

^[1] Viețile Sfinților pe tot anul, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria 2020, pag. 461.

^[2] Viețile Sfinților, luna martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 229

^[3] Sfântul Ioan Scărarul , Scara, Editura Mănăstirea Sihăstria 2015, pag 20-21.

^[4] Sfântul  Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Ed. Doxologia, Iași, 2012.

^[5] Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Ortodoxie, Editura IBMBOR, București, 2002, p. 184.