„Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu și pe al vostru îl vor păzi” (In. 15,20). Aceste cuvinte ale Mântuitorului le auzim la Evanghelie, de fiecare dată când pomenim un mucenic, pentru că Mântuitorul vorbește aici despre ceva  ce cu siguranță, zice El, se va întâmpla. Și vedem din istoria Bisericii că aceste cuvinte ale Mântuitorului s-au împlinit, imediat, chiar, după înălțarea Sa și se împlinesc și astăzi prin jertfele mucenicilor. Aceste cuvinte se citesc la fiecare pomenire a unui mucenic pentru a nu uita și această posibilitate de jertfire, pentru care El ne cere să fim pregătiți – „Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus”.

            Sf. Mucenic Gheorghe este unul dintre cei mai importanți mucenici și a murit pentru credință în chiar cea mai mare și mai sângeroasă persecuție a creștinilor de la începutul istoriei Bisericii.

            În primele secole creștinismul era cea mai prigonită credință, pentru că era și cea mai deosebită de toate celelalte religii din acea perioadă. Creștinii nu vorbeau deschis despre credința lor celor necredincioși, de aceea au apărut foarte multe zvonuri care îi prezentau fie ca niște canibali, sacrificând copii la adunări, în cadrul slujbelor (se mai auzea că mâncau Trup șu beau Sânge, bineînțeles cu referire directă la Sfânta Împărtpșanie), fie ca niște cetățeni rebeli ai imperiului. De aceea toți ceilalți vedeau în creștinism o boală, o nebunie, un pericol, iar fiindcă nu se închinau zeilor erau considerați atei. Această percepție avea la bază doar zvonuri, informații false, fake news, în accepțiunea contemporană. Iar aceste informații false circulau cu viteza luminii și erau primite fără o verificare prealabilă; aveau același efect devastator asupra societății pe care îl au astăzi minciunile și știrile false prezentate și acceptate drept adevăruri.

Nu doar aceste acuzații nedrepte au dus la persecutarea lor, dar și faptul că refuzau să se închine împăratului ca unui zeu, lucru pe care îl cerea aproape fiecare împărat în acea perioadă, dar și faptul că refuzau viața socială a romanilor: nu mergeau la lupte cu gladiatori (pentru că a vedea o crimă ca un spectacol este la fel de grav ca și crima în sine), nu mergeau la diferitele spectacole (pentru a nu lua parte la tot soiul de imoralități). De aceea cam toate dezastrele din acea perioadă erau puse pe seama lor: „Dacă Tibrul sau Nilul inundă câmpiile, dacă cerul nu mai trimite ploaie, dacă sunt cutremure, dacă este foamete sau apare o epidemie, ei strigă imediat: creștinii la leu! Atât de mulți pentru unul singur?”   (Tertulian scriitor bisericesc care a trăit în secolul 3 pe teritoriul Tunisiei de azi). Un alt scriitor creștin, fost avocat din Roma, Minucius Felix, pomenește motivul pentru care creștinii nu doar că nu se temeau de moarte, dar o primeau fără împotrivire, este gândul la răsplată: „în fața generalului, care soldat nu se va lupta cu curaj, știind că-l așteaptă o răsplată?”.

În primele 3 secole aproape fiecare împărat a persecutat creștinii. Dintre aceștia, cel mai necruțător a fost Dioclețian (285-305). El a inițiat cea mai sângeroasă persecuție. În luarea acestei decizii a fost influențat de către ginerele său, un fervent practicant al riturilor păgâne. Acesta îi spunea împăratului că haruspicii (preoți păgâni care citeau viitorul în măruntaiele unor animale sacrificate) nu puteau citi în prezența creștinilor. Dioclețian a dat două legi importante împotriva creștinilor: prima, în februarie 303 – care prevedea dărâmarea locurilor în care se adunau creștinii pentru rugăciune, interzicerea adunărilor, arderea manuscriselor creștine; cea de-a doua, în aprilie 303 – care prevedea obligarea creștinilor de a aduce jertfe zeilor în fața unei comisii (refuzul echivala cu o condamnare la moarte moartea). Sf. Gheorghe a fost unul din cei condamnați ca urmare a acestei legi (de aceea este prăznuit în această perioadă a anului).

Pornind de la semnificația numelui său (Gheorghe = cel ce lucrează pământul), unele cântări ale sărbătorii sfântului mucenic vorbesc despre Sf. Gheorghe ca despre unul care a trudit pământul necredinței, semănând credința. Sf. Iustin Martirul și Filosoful, un alt mucenic al Bisericii noastre a spus că „sângele martirilor este sămânța creștinilor”. Ca urmare noi, prin credința noastră, suntem rodul jertfei mucenicilor.

Chiar și una din paremiile citite de la vecernia praznicului Sfântului Gheorghe arată că cei care suferă pentru credință sunt martori ai adevărului: „neamurile toate laolaltă să se adune și să se strângă popoarele. Să-și aducă martorii și să dovedească, să audă toți și să zică: adevărat! Voi sunteți martorii Mei.” (Isaia 43, 9-10).  Un alt fragment de la vecernie, din Înțelepciunea lui Solomon (3,1-5), arată exact ceea ce cred că dobândesc cei care îi persecută pe credincioși și cum este de fapt  văzută moartea jertfelnică a credincioșilor de către Dumnezeu și de către cei care se jertfesc: „sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor fără minte, drepții sunt morți cu desăvârșire și ieșirea lor din lume li se pare mare nenorocire. și plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă în fața oamenilor ei au îndurat suferințe, nădejdea lor este plină de nemurire. și fiind pedepsiți cu puțin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare și i-a găsit vrednici de El”.

pr. Marius N. Lauruc