În satul Valea Vişeului, din județul Maramureș, timpul are o altă măsură. Aici, fiecare munte și fiecare râu poartă amintirea unor vremuri pline de încercări.

Aceste povești le-am auzit în copilărie de la bunicul meu, care, din păcate, nu mai este astăzi printre noi. Însă amintirile lui au rămas vii în sufletul meu.

Îmi amintesc și acum cum stăteam pe genunchii lui și îl ascultam povestind despre război. Erau momente în care ochii lui căpătau o privire pierdută, ca și cum retrăia toate acele clipe grele. Bunicul avea 24 de ani când a început coșmarul. Într-o zi, soldații au venit în sat și l-au luat pe bunicul, acesta neputând să riposteze.

Bunica mea a rămas singură acasă cu copii mici trebuind să fie pentru ei și mamă și tată. 

Fiecare zi era o luptă, nu doar cu greutățile traiului, ci și cu dorul și teama că poate nu-l va mai vedea niciodată.

Zilele treceau greu, iar fiecare veste adusă de cineva din sat era o nouă sursă de speranță sau de lacrimi. Nu știa dacă bunicul mai trăiește sau dacă soarta l-a răpus undeva departe, într-un război crud și fără rost pentru oamenii simpli ca ei.

Bunica mea, rămasă singură cu cinci copii mici, a trebuit să găsească puterea de a merge mai departe. Învățase să îngrijească gospodăria, să crească animale, să cultive pământul și să își ocrotească familia, toate acestea fără a ști dacă vreodată soțul ei se va întoarce acasă.

Când soldații au intrat în Valea Vişeului, oamenii au fost cuprinși de panică. Erau vremuri în care vestea războiului aducea mai multă spaimă decât moartea însăși. Unii bărbați, îngroziți de gândul că își vor lăsa în urmă soțiile, copiii și gospodăriile, au fugit în pădurea de la marginea satului. Acolo, printre brazii deși și cărările ascunse, au încercat să se ascundă, sperând că soldații nu îi vor găsi.

De multe ori, femeile din sat le duceau mâncare pe ascuns, riscând pedeapsa, doar pentru ca acești bărbați să poată supraviețui.

Pe front, viața era un coșmar continuu. Bărbații erau trimiși să lupte în condiții greu de imaginat: frig, ploaie, noroi și lipsă de hrană. Se luptau nu doar cu inamicul, ci și cu foamea, bolile și dorul de casă. Zgomotul exploziilor, țipetele camarazilor răniți și imaginea ruinelor îi urmăreau în fiecare clipă.

 Erau timpuri în care fiecare om încerca să supraviețuiască așa cum putea, iar durerea și lipsurile nu mai cunoșteau granițe sau reguli.

În Valea Viseului era un pod către Ucraina. Podul era mai mult decât o construcție de lemn și fier – era o punte între oameni, între țări și între suflete. 

Prin el, localnicii puteau ajunge în Ucraina, să își viziteze rudele, să schimbe bunuri, să păstreze legături de veacuri. Dar într-o zi în anul 1944  acel pod a fost aruncat în aer. Explozia a fost atât de puternică încât s-a auzit până în pădurile din jur. Mulți săteni au ieșit speriați din case, privind neputincioși către norul gros de fum ce se ridica deasupra Tisei.

Distrugerea podului a izolat satul, a rupt relațiile și a adâncit sentimentul de teamă. Valea Vişeului a devenit, pentru o vreme, un loc închis, în care oamenii nu mai aveau decât credința și forța interioară ca sprijin. Bunicii îmi povesteau cum, după distrugerea podului, viața a devenit și mai grea: resursele s-au împuținat, iar nesiguranța domnea peste tot.

Astăzi,Valea Vișeului este mai mult decât un sat frumos din Maramureș. Văd urmele unei istorii dureroase, dar și dovada unei tăceri care a învins războiul. Văd curajul unei femei simple care și-a crescut copiii în vremuri imposibile și care, chiar și acum, la bătrânețe, își păstrează zâmbetul blând.

Valea Vişeului nu este doar un loc pe hartă. Este o lecție de istorie, de curaj și de iubire, pe care generațiile de astăzi o poartă mai departe cu mândrie.

Boiciuc Georgiana, Valea Vișeului

„Istoria văzută prin ochii bunicilor”, Premiul III