COPILĂRIA ÎN SATUL LUNCA LA TISA

Din câte mi-au povestit bunicii mei, am înțeles că nu era așa de ușor cum e acum. Nu aveau condițiile necesare dar în schimb erau mult mai liberi, se jucau în timpul liber în natură cu prietenii, spre exemplu „prinsea” – un joc de alergare, unde unul dintre copii trebuia să-i prindă pe ceilalți, „ de-a v-ați ascunselea” – copiii se ascundeau prin gospodării, în grădini sau după șuri, iar cel care număra trebuia să-i găsească, și multe alte jocuri. Fetele își făceau păpuși din știuleți de porumb și le îmbrăcau în haine din frunze sau bucăți de pânză. Mai făceau și mâncare din nisip, apă, frunze, flori… Vara, copiii mergeau la scăldat în râul Tisa, unde unii chiar învățau să înoate. Se adunau pe dealuri la cules de mure și fragi sau mergeau cu bunicii și părinții la fân. Copiii se mai duceau vara cu animalele la păscut pe câmp. Iarna, săniușul era activitatea preferată, de dimineața până seara se dădeau copiii fără să se plângă că le este foame sau frig.

VIAȚA DE ZI CU ZI

Casele erau mici, cu două-trei camere și fără baie. Majoritatea erau construite din lemn, iar acoperișul era din țiglă veche, de culoare portocalie.

Mâncarea se gătea cu ingredientele din gospodărie. Oamenii aveau în curte ouă, carne, lapte, brânză, fructe și legume, iar din magazin cumpărau doar făina, ulei, zahăr. Mâncărurile preparate aproape zilnic erau mămăliga cu brânză și jumări, ciorbe, piroște, hremzle și multe altele. Dulciurile se făceau mai rar sau de sărbători, cele mai des pregătite erau cozonacii cu nucă sau mac, prăjiturile cu mere, clătite cu gem și altele.

Leacuri băbești – în trecut, oamenii nu aveau medicamente și foloseau leacuri tradiționale. Pentru febră, puneau samachișă (iaurt) pe piept și cartofi tăiați rondele pe tălpi. Pentru durerea de cap, se punea o frunză mare de varză pe cap, iar pentru răceală se făcea ceai din ceapă și nucă sau lapte de vacă fiert cu unt.

Am înțeles de la bunici că în perioada comunistă, bărbații lucrau în principal la stat, având locurile de muncă în mine, la CFR, în fabrici și uzine. Ceilalți bărbați ce nu lucrau la stat, se ocupau cu agricultura, creșterea animalelor și în păduri. Bărbații mai erau obligați să facă armata, în schimb, femeile rămâneau acasă, ocupându-se de gospodărie și îngrijirea copiilor.  Înainte de plecarea băieților în armată, se făcea o petrecere împreună cu neamurile și vecinii. După petrecere, băieții erau duși la gară, însoțiți de familie și muzică.

Prelucrarea lânii – lâna tunsă de pe oaie se spală bine, se usucă și apoi se scărmănă, după aceea se pieptănă pe un pieptăn din lemn, după care se făcea caierul pe care femeile îl torceau la șezători. Firele erau toarse după trebuință, mai groase sau mai subțiri. Firele groase se întrebuințau la țesutul cergilor la război, iar cu firele subțiri  femeile croșetau ciorapi, veste, mănuși, fulare, iar din bumbac făceau draperii și perdele. Mai făceau la război zadii pentru fete și femei. Cămășile tradiționale la bărbați și femei erau făcute din bumbac iar broderia din ață colorată sau mărgele.

Munca în agricultură – se cultivau cartofi, porumb, și alte legume și fructe. În perioadele de muncă intensă, vecinii se ajutau reciproc, mai ales la cositul fânului  sau la culesul cartofilor. Ziua de muncă pe câmp începea dis-de-dimineață, pe la 6-7. Gospodarul mergea primul pe câmp, pregătea totul, iar apoi, pe la 7-8, veneau restul oamenilor care ajutau la muncit. După câteva ore de muncă, se întindea o pătură pe jos, se scotea mâncarea și se mânca direct pe câmp. Apoi se continua munca până la final. După terminarea muncii, toți mergeau acasă la gospodar, unde mâncau împreună, ca o răsplată după o zi de muncă. 

Școala era frecventată întreaga săptămână, de luni până sâmbăta. Copii aveau uniforme, băieții aveau costum, pantaloni negri și cămașă albastră iar fetele, rochița albastră, bluză albă, cordeluță și codițe. În trecut, elevii erau împărțiți în grupuri diferite, clasele I-IV învățau după-masa și se numeau „pionieri”  iar clasele V-VIII de dimineață și se numeau UTC (Uniunea Tineretului Comunist). La pioneri era cravata roșie și se primea după meritul la învățătura. Dacă uitai cravata, stăteai în genunchi în fața clasei 10-15 minute, se făcea careu în fața școlii și se primeau gradele în funcție de învățătură, gradul I, II, și III erau responsabili de grupul de pioneri. În fiecare zi la începutul orei să cânte imnul României din epoca lui Ceaușescu, ‘Trei culori’.  În sat, în școală se preda în limba ucraineană. Limba engleză nu se făcea, în schimb, făceau limba rusă. Erau 3 trimestre, iar vacanțele erau de Paște, de Crăciun și de vara.

Se dădeau tezele la limba română, matematică, limba ucraineană, fizică și istorie. Excursiile se organizau doar până unde poți ajunge pe jos, în pădure, la plantații lângă râuri și la sâmbra oilor.

SĂRBĂTORI, TRADIȚII ȘI OBICEIURI

Noi, fiind situați la granița cu Ucraina, sărbătorim sărbătorile pe stil vechi. Crăciunul îl sărbătorim pe 7 ianuarie, cu următoarele tradiții: în ajunul Crăciunului se mânca doar de post, copii merg să colinde din casă în casă cu Steaua. Băieții mai mari, organizau Viflaimul din care făceau parte 12 băieți, fiecare cu rolul lui, doi îngeri, patru păstori, trei regi și trei personaje mascate, Moșu, Evreul și un drac. În ajun, oamenii mai bătrâni dar și tinerii mergeau la biserică seara. Ziua următoare, toți mergeau la biserica iar după slujbă, preotul împreună cu corul bisericii mergeau din casă în casă cu colinda bisericească.

De Paște, înainte cu o săptămână începe Săptămâna Mare. În această săptămână sunt diverse tradiții și obiceiuri. În fiecare zi se ține slujba în biserică, În Joia Mare femeile pregătesc ouăle pe care le fierb în apă și coaja de la ceapă roșie. Se mai face și Pasca iar între timp mai vin și copii la „cucuțe” unde primesc cucuțe, mere, nuci, sau chiar bani. Cucuțe – chifle micuțe făcute din făină, de către gospodină iar pe deasupra, erau unse cu apă și zahăr. În Vinerea Mare nu se lucrează nimic pentru că este sărbătoare, oamenii merg la biserica pentru că este Prohodul lui Iisus Hristos. Sâmbăta femeile încep să-și pregătească coșurile pentru ziua următoare. În coș se pun ouăle, Pasca, unt, sare, ceapă verde și usturoi verde, vin, carne și alte alimente. La ora 24, în biserică se stinge lumina și toți merg să ia „lumină din lumină” adusă din Ierusalim. Cu lumânările aprinse, se mergea în jurul bisericii în timp ce se băteau clopotele și toaca. Duminica, este Paștele, toți merg la biserică cu coșurile pline de bunătăți, se face slujba, iar după aceea, vine preotul și sfințește toate coșurile. După toate aceste, fiecare merge acasă și începe să mănânce din bunătățile sfințite.

Hramul Bisericii (Acoperământul Maicii Domnului) – era o sărbătoare foarte importantă pentru ei, când veneau rudele și prietenii din alte sate.

Biserica Ucraineană Lunca la Tisa avea o legătură specială cu Ucraina, în trecut, satul era conectat direct cu localitatea Luh (Ucraina) printr-un pod peste râul Tisa. Ucrainenii din Luh veneau frecvent la biserica din Lunca la Tisa, care era una dintre cele mai mari biserici din zonă. Aici, slujbele se fac în limba ucraineană. Situația s-a schimbat brusc în anul 1970. Erau niște inundații și valuri imense iar atunci podul nu a mai rezistat și a fost luat de apă. În sat, limba ucraineană era și este în continuare folosită în viața de zi cu zi.

Nunta tradițională – cu o zi înainte se făcea steagul (praporul) la mire acasă. În ziua nunții, mireasa pleacă de acasă însoțită de oaspeți spre biserică, în timp ce mirele venea și el de acasă, însoțit de oaspeții săi. Ambii erau întâmpinați de muzicanți și de domnișorii și domnișoarele de onoare. Mireasa purta un colăcel mic legat cu panglică roșie de mână, apoi după cununie, dădea la fiecare copil câte un colăcel. După cununia religioasă, toți mergeau la locul petrecerii, la mire în curte și la mireasă, oaspeții de la mire, mergeau la mire acasă, iar cei de la mireasă, mergeau la ea. Ziua următoare, de dimineață se strângeau din nou și mireasa mergea cu oaspeții și muzicanții la mire acasă, unde vor locui împreună. Mâncarea era pregătită acasă. De obicei se făceau sarmale, ciorbe, cartofi piure cu carne, prăjituri de casă, iar băuturile consumate erau țuica și vinul de casă.

PORTUL TRADIȚIONAL DIN LUNCA LA TISA

          Portul tradițional era purtat la sărbători, nunți, evenimente speciale.  Bărbații purtau pantaloni negri simpli, huțulca ornamentată cu diferite modele și culori. Pe deasupra, purtau un cojoc, țesut în diverse culori și modele. Femeile îmbrăcau o sumnă care putea fi roșie, albastră, verde, albă, galbenă sau neagră, aceasta era completată cu ie, cusută manual, cu diverse modele și culori. Cojocul feminin era asemănător cu cel al bărbaților, fiind realizat și decorat cu motive tradiționale.

VIAȚA SOCIALĂ ȘI POLITICA

Mi-au spus bunicii că, denumirea oficială a României s-a schimbat de mai multe ori în perioada comunistă. Prima denumire a României pe care bunicii o țin minte este Republica Populară Română, iar după câțiva ani au schimbat în Republica Socialistă România, iar din 1989 până în prezent se numește România. În perioada comunistă, propaganda de stat influența puternic educația, iar în școli erau predate doar informații aprobate de regim, iar elevii învățau despre realizările partidului comunist. De-a lungul timpului, s-au schimbat și imnurile. Imnul pe care îl țin minte bunicii este „Trei culori” iar de la 1989 până acum este „Deșteaptă-te, române!”.  Oamenii nu aveau voie să vorbească despre conducerea țării pentru că puteau fi cenzurați și condamnați. O dată la ceva timp, în sat, se organizau niște ședințe unde se discutat toate informațiile din comună. Preotul, la finalul slujbei le zicea oamenilor că în căminul cultural va fi ședință. Primarul, polițiști, profesori, preot și alții vorbeau tot ceea ce s-a întâmplat în ultima perioadă.

PERIOADA LUI CEAUȘESCU

Din spusele bunicilor mei, am înțeles că multe produse de bază, precum zahărul, uleiul, făina, carnea, erau raționalizate și se găseau greu, doar 400 gr de zahăr pe lună, 0.5L de ulei, iar toate produsele se cumpărau pe numărul de casă ca să nu cumpere de mai multe ori, ci doar o dată pe lună. Marfa în sat venea doar o dată pe săptămână, iar locuitorii trebuiau să se grăbească pentru a prinde produse. Oamenii din sate se descurcau mai bine decât cei de la oraș, având grădini și animale. În acea perioadă, era doar un singur mijloc de transport, trenul CFR. Nu existau mașini sau alte mijloace de transport iar oamenii care lucrau în oraș sau liceeni mergeau doar cu trenul. Deși viața era grea, oamenii încercau să se descurce și să se ajute între ei. Unii își doreau libertate, dar era și frica de Securitate. Mi-au mai spus că nu existau telefoane, dacă trebuia să anunți pe cineva, ziceai la o persoană apoi acea persoană în continuare zicea, până ajungea la cine trebuie. Telefoanele erau doar la Poștă. În situații de urgență, se dădea „telegrama fulger” de la poștă la poștă.

REVOLUȚIA DIN 1989

Bunicii mei își amintesc cum au ascultat evenimentele la radio. Unii oameni au participat la proteste în orașele apropiate iar alții doar s-au temut de ce va urma. După revoluție, alimentele au devenit mai accesibile, dar mulți și-au pierdut locurile de muncă odată cu închiderea fabricilor. Oamenii sperau la o viață mai bună, dar a fost dificil. Mulți tineri au plecat în străinătate. Drumurile au fost modernizate treptat iar casele au fost dotate cu electricitate și apă.

Șmuliac Alex -Remus, Lunca la Tisa

„Istoria văzută prin ochii bunicilor” – Premiul II