În fiecare an, în jurul datei de 1 noiembrie, creștinii ortodocși îi pomenesc pe cei adormiţi din neamurile lor, acest obicei se mai numește și moşii de toamnă. Cuvântul „moşi” vine de la „strămoşi” şi semnifică toţi înaintaşii noştri trecuți la cele veşnice. Biserica ne învaţă că toţi creştinii — şi cei morţi, şi cei vii — formează o mare familie, trupul tainic al cărui Cap este Hristos (Romani 12, 5). Atât cei vii, cât şi cei care au murit în credinţa creştină, sunt în legătură strânsă cu Hristos, așa cum  ne învață și Sfântul Apostol Pavel: „Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. De aceea, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8). Din acest text rezultă că toți suntem în Domnul și în biserica întemeiată de El.

        Biserica îi numește pe cei trecuți în viața de dincolo „adormiţi”, termen care descrie o stare din care te poți trezi. Nu vorbește despre trecerea într-o stare de neființă, ci despre trecerea dintr-un mod de viață în altă viață. Hristos oferă cuvântului „adormit” înțelesul care îl asociază cu învierea. Aceasta reiese din comportamentul Mântuitorului în casa lui Iair, unde spune: „Nu plângeți; n-a murit, ci doarme” (Luca 8, 52).

      Potrivit Sfintei Scripturi, trupul omenesc este „templul Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19), un loc în care trebuie să locuiască Dumnezeu (Romani 8, 9-10). Toată viaţa, creștinească este o pregătire a primirii lui Dumnezeu în noi: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56). Ținând seama de acestea, este firesc ca noi cei vii să ne arătăm dragostea față de cei adormiți, prin grija față de trupurile lor și prin rugăciunile pentru iertarea păcatelor lor.

Fundamente scripturistice despre cinstirea celor trecuți în veșnicie

      Vechiul Testament abundă de mărturii care arată că cei vii se îngrijeau de trupurile celor morţi şi înălțau rugăciuni pentru ei. În cartea Facerii, capitolul 23, aflăm că Avraam se îngrijea să cumpere un loc în care să o înmormânteze pe Sarra, soţia sa, în Canaan, iar Iosif are grijă să îndeplinească dorinţa tatălui său de a-l îngropa în pământul său și nu în Egipt, unde murise (Facere 50, 4-14). Cei vii plângeau după cei adormiți (Facere 23, 2; 50, 1.11; Deuteronom 34, 8; II Regi 1, 17; 3, 31), se îmbrăcau în haine de doliu (II Regi 3, 31) și țineau post de 7 zile (I Regi 31, 13; I Paralipomena 10, 12) sau post de 30 de zile (Deuteronom 34, 8; Numeri 20, 29). Morții erau îngropați într-un mormânt aflat în afara cetății, iar neîngroparea trupului era considerată o mare batjocură față de cel adormit (IV Regi 9, 10).

    Din cartea Tobit, capitolul 4, versetul 17, aflăm că pentru cei adormiţi se făcea şi milostenie: „Fii darnic cu pâinea şi cu vinul tău la mormântul celor drepţi.”

    Toate aceste ritualuri funerare erau însoțite de rugăciuni pentru iertarea păcatelor celor morţi: „Doamne atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel şi a fiilor celor care au păcătuit înaintea Ta, care n-au ascultat glasul Tău, Dumnezeul lor, şi s-au lipit de noi relele. Nu-ţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri, ci adu-ţi aminte de mâna Ta şi de numele Tău în vremea aceasta.” (Baruh 3, 4-5).

     De asemenea, și a doua carte a Macabeilor ne vorbește despre rugăciuni, milostenii şi jertfe făcute de Iuda pentru cei adormiţi: „Şi strângând bani, după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint, a trimis în Ierusalim să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat.” (II Macabei 12, 43-46).

     Grija pentru trupurile celor adormiţi, relatată în textele menționate, este justificată şi prin credinţa că trupurile îngropate vor învia: „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă” (Iov 19, 25). Profetul Isaia, inspirat de Duhul Sfânt, descoperă că Domnul „va înlătura moartea pe vecie!” (Isaia 25, 8) și că „morţii vor trăi şi trupurile lor vor învia!” (Isaia 26, 19). Profetul Daniel spune: „Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică” (Daniel 12, 2).

     În Noul Testament găsim mărturii despre binefacerile rugăciunilor unora pentru alții. Mântuitorul a vindecat pe mulţi bolnavi datorită rugăciunilor altora pentru ei. Ne amintim cum a împlinit rugăciunea cananeencei, vindecându-i fiica bolnavă (Matei 15, 21-28). Tot aşa, pentru rugăciunea și credința altora, a vindecat pe sluga sutaşului (Matei 8, 5-10), pe slăbănogul din Capernaum (Marcu 2, 3-12) şi pe mulți alții. De asemenea, Domnul a făcut minuni şi asupra celor morţi, înviind pe fiica lui Iair la rugămintea acestuia (Luca 8, 41-42) şi sculând din morţi pe Lazăr, în urma rugăciunii surorilor lui (Ioan 11, 21-22). Iisus Hristos ne-a asigurat că tot ce vom cere cu credință ni se va da: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7).

     Tot Noul Testament ne vorbeşte despre bucuria celor din Rai şi existenţa acestui loc sub diferite denumiri: sânul lui Avraam (Luca 16, 22); Casa Tatălui ceresc (Ioan 14, 2); Împărăția lui Dumnezeu (I Corinteni 15, 50) sau masă în Împărăția lui Dumnezeu (Luca 13, 28-29). Dar există şi locuri care vorbesc despre chinul celor din iad (Matei 8, 12; 13, 50; 24, 41; 25, 30; Marcu 9, 43-45, 47-48).

      Sfânta Scriptură, prin aceste mărturii, ne învaţă că trebuie să ne rugăm pentru cei adormiţi şi să ne arătăm dragostea faţă de ei prin milostenie şi slujbele de pomenire rânduite de Biserică.

Zile rânduite de Biserică pentru săvârșirea slujbelor de pomenire a morţilor

Biserica ne învaţă că zilele pentru pomenirea celor adormiţi sunt: a treia, a noua şi a patruzecea zi după moarte, apoi pomenirile la şase luni şi la un an, iar mai apoi, în fiecare an, până la şapte ani după moarte. Ziua de pomenire pentru cei trecuţi în veşnicie este sâmbăta. În această zi, Mântuitorul Iisus Hristos a stat în mormânt şi S-a coborât la iad să mântuiască sufletele drepţilor (I Petru 3, 18-20). De aceea, după tipicul Bisericii, parastasele se fac doar sâmbăta.

Mai sunt şi alte zile speciale pentru pomenirea de obşte a celor adormiţi:

Sâmbăta lăsatului sec de carne (Moşii de iarnă);
Sâmbăta a doua, a treia, a patra şi a cincea din Postul Mare (deoarece la Liturghiile din post nu se fac parastase); Sâmbăta Rusaliilor (Moşii de vară).

Slujbele oficiate pentru pomenirea morţilor sunt: parastasele, panihida sau paosul şi pomenirea la Sfânta Liturghie. Biserica ne învaţă ca toate aceste slujbe să fie însoţite de fapte de  milostenie pentru sufletele celor adormiţi.

Cinstirea celor adormiţi este o lucrare sfântă a dragostei și a credinței. Prin rugăciunile, milosteniile și slujbele de pomenire, arătăm că moartea nu rupe legătura dintre cei vii și cei trecuți la Domnul, ci o transformă într-o comuniune duhovnicească. Biserica ne învaţă că sufletele celor adormiţi trăiesc în aşteptarea învierii, iar rugăciunile noastre le aduc mângâiere şi nădejde. Astfel, pomenirea morților devine nu doar o datorie creștină, ci și o mărturisire a credinței în Hristos, Cel ce a biruit moartea şi ne-a dăruit viaţa veşnică.

                                                                                  Pr. Şanta Iulian