„S-a golit pe Sine, luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca om; S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte” (Filipeni 2, 7-8).

În această perioadă, când Crăciunului îi sunt date alte semnificații decât cea adevărată, anume nașterea Mântuitorului ca om, pentru noi, cei care credem că Iisus este Mântuitorul, această sărbătoare reprezintă în primul rând momentul în care noi mărturisim adevărul despre nașterea Sa, iar aceasta mai ales prin modul în care sărbătorim.

            În epistola către Galateni, din care se citește și Apostolul acestei sărbători, Ap. Pavel spune: „dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm”, (Gal. 5,25). Cei care înlocuiesc sensul Crăciunului simt bucuria acestei sărbători doar prin mâncare, doar prin băutură, doar prin distracții; lucruri pe care le fac în fiecare zi. Dar bucuria acestui praznic poate fi simțită doar spiritual, având convingerea că Iisus Hristos este Mesia, și mai ales cunoscând ce înseamnă aceasta pentru fiecare dintre noi. Troparul praznicului pune accent tocmai pe descoperire, pe cunoaștere: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței. Ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.” De aceea cuvintele Ap. Pavel „dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm” își arată importanța mai ales acum, când suntem chemați să descoperim noi înșine, dar și să arătăm altora adevăratul sens al acestei sărbători, adevăratul sens al credinței noastre.

            Comparând viața noastră zilnică, cu care suntem obișnuiți, cu evenimentul propriu-zis al nașterii Domnului și împrejurările în care a avut loc, așa cum este prezentat în Biblie, vedem diferențe importante, diferențe care au un sens anume, pentru că nimic din ceea ce s-a întâmplat nu era întâmplător. În primul rând locul în care S-a născut, este un loc mic, neimportant: „Și tu, Betleeme, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitorul peste Israel” (Miheia 5,1). Și nici măcar în acea localitate mică, neînsemnată, nu s-a găsit loc pentru nașterea Mântuitorului: „și a născut pe Fiul său  Cel Unul Născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Lc. 2,7). A naște într-un staul / peșteră este un lucru greu de imaginat pentru noi, în ziua de azi. Să nu mai vorbim despre fuga în Egipt, pe vremea aceea, cu un nou-născut. Mai apoi, și tot nu din întâmplare, locul unde va crește Mântuitorul este Nazaret, localitate care este ironizată, luată peste picior, chiar de către un viitor ucenic de al Său, Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (In. 1,46). Iar aceasta pentru că Nazaret era un loc rău-famat, plin de infractori și de necredincioși, dar este tocmai locul din care a apărut Mântuitorul lumii.  Din toate acestea vedem cum Creatorul lumii Se naște și trăiește foarte umil, iar acest lucrul îl face nu doar cu scopul de a arăta că pentru El, Creatorul lumii, partea materială, bunăstarea, este neimportantă, dar mai ales pentru a arăta, că încă de la nașterea Sa ca om, rolul Lui ca Mântuitor era și să șocheze, să scandalizeze pentru a scoate lumea din amorțeala nepăsării, a prejudecăților, a mulțumirii de sine.

            Condițiile umile în care S-a născut ca om Cel „prin care toate s-au făcut” ne arată că smerenia este  „atmosfera” sărbătorii. Înțelegând aceasta, sărbătoarea Nașterii Domnului poate fi trăită ca un praznic definitoriu al credinței noastre și în sânul familiei, dar și departe de casă, printre străini; și în vremuri de pace, dar și în vremuri de război; și în libertate, dar și în persecuții ori dictaturi.

„Cum Îți vom mulțumi Hristoase pentru că pentru noi Te-ai arătat ca om pe pământ? Pentru că toată făptura care prin Tine s-a făcut, Îți aduce mulțumire: îngerii –  cântări, cerul – steaua, magii – daruri, păstorii – răspândirea minunii, pământul – ieslea, iar noi – Maica Fecioară”. (Vecernie) în această sărbătoare nu noi suntem centrul atenției, dar Cel Care Se naște în Betleem, pe El Îl cântăm, pe El Îl slăvim, Lui încercăm să Îi mulțumim pentru ceea ce face în acest moment pentru noi.

O altă cântare a utreniei sărbătorii spune că noi trăim acum nașterea lui Iisus:  „astăzi Hristos Se naște din Fecioară în Betleem, astăzi Cel fără de început Se naște, Cuvântul Se face trup, puterile cerești se bucură iar pământul și oamenii se veselesc, magii aduc Împăratului daruri iar păstorii Îl vestesc pe Cel născut; iar noi împreună cântăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Această cântare a îngerilor care se arată păstorilor pe câmp este tocmai izvorul colindelor noastre, mărturisiri de credință cântate.

Aceasta este singura mulțumire care I-o putem aduce: cântarea de proslăvire și de mulțumire pentru ceea ce face acum pentru noi.

Să dăm mărturia cea bună despre Nașterea lui Hristos, răspândind colindele, împărtășind și altora bucuria cea adevărată.

Hristos Se naște! Măriți-L!

Sărbători binecuvântate!

pr. vicar Marius Lauruc

«Він умалив Самого Себе, прийнявши вигляд раба, ставши подібним до людини, і подобою ставши як людина; Він упокорив Себе, бувши слухняний аж до смерти» (Фил. 2, 7-8).

У цей період, коли Різдву надають інших значень, ніж його справжнє, а саме народження Спасителя як людини, для нас, тих, хто вірить, що Ісус є Спасителем, це свято є перш за все моментом, коли ми сповідуємо правду про Його народження. У Посланні до Галатів, з якого також читається Апостол цього свята, апостол Павло каже: «коли Духом живемо, то й Духом ходімо» (Гал. 5:25). Ті, хто замінює значення Різдва, відчувають радість цього свята лише через їжу, лише через пиття, лише через гостини; речі, які вони роблять щодня. Але радість цього свята можна відчути тільки духовно, маючи переконання, що Ісус Христос є Месія, і особливо знаючи, що це означає для кожного з нас. Тропар свята наголошує саме на відкритті, на пізнанні: «Різдво Твоє, Христе Боже наш, засяяло світові світлом пізнання. Бо в ньому ті, хто служив зорям від зорі навчилися поклонятися Тобі, Сонцю правди, і пізнавати Тебе, Схід з висоти, Господи, слава Тобі».

Ось чому слова апостола Павла «коли Духом живемо, то й Духом ходімо» показують свою важливість особливо зараз, коли ми покликані відкрити для себе, а також показати іншим справжній сенс цього Празника, справжній сенс нашої віри.

Порівнюючи наше повсякденне життя, до якого ми звикли, з реальною подією народження Господа та обставинами, за яких воно відбулося, як це представлено в Біблії, ми бачимо важливі відмінності, що мають конкретне значення, бо ніщо з того, що сталося, не було випадковим. По-перше, місце, де Він народився, – це мале, неважливе місце: «І ти, Віфлеєме-Єфрате, хоч і малий ти серед тисяч Юдиних, – з тебе вийде Владика в Ізраїлі» (Михей 5,1). І навіть у тому маленькому, незначному містечку не знайшлося місця для народження Спасителя: «і породила Сина свого Єдинородного, сповила Його та поклала в ясла, бо не було їм місця в заїзді» (Лк. 2,7).

Народження в стайні/печері – це те, що нам сьогодні важко уявити. Навіть не будемо говорити про втечу до Єгипту, тоді, з новонародженим. І не випадково, місцем, де виросте Спаситель, буде Назарет, місто, яке іронізує, висміює навіть майбутній Його учень, Нафанаїл: «Чи може бути щось добре з Назарету?» (Ів. 1,46). І це тому, що Назарет був сумнозвісним місцем, повним злочинців і невіруючих, але саме звідти вийшов Спаситель світу. З усього цього ми бачимо, як Творець світу народжується і живе дуже смиренно, і Він робить це не лише для того, щоб показати, що для Нього, Творця світу, матеріальна частина, благополуччя, неважлива, але особливо для того, щоб показати, що від самого Його народження як людина, Його роль як Спасителя полягала також у тому, щоб шокувати, скандалізувати, щоб вивести світ із заціпеніння байдужості, упереджень та самовдоволення.

Скромні умови, в яких народився як людина Той, «через Якого все сталося», показують нам, що смирення – це «атмосфера» святкування. Розуміючи це, святкування Різдва Господнього можна переживати як визначальне свято нашої віри як у родині, так і поза домом, серед чужинців; у часи миру та війни; у часи свободи, і у часи  переслідувань та диктатури.

«Чим Тобі, Христе віддячимось за те, що Ти звдля нас з’явився на землі як людина? Кожне бо створіння, що Тобою постало, воздає Тобі подяку: ангели – співання, небо – зорю, мудреці – дари, пастухи – сповіщення чуда, земля – вертеп, пустеля – ясла, а ми – Матір – Діву. Споконвічний Боже, помилуй нас!» (Вечірня Різдва) У цьому святкуванні не ми в центрі уваги, а Той, Хто народився у Віфлеємі; ми оспівуємо Його, ми прославляємо Його, ми намагаємося дякувати Йому за те, що Він робить у цю мить для нас. 

Інший спів Утрені Свята говорить про те, що ми зараз переживаємо народження Ісуса: «сьогодні Христос народився від Діви у Віфлеємі, сьогодні народився Безначальний, Слово стало тілом, небесні сили радіють, земля та люди радіють, волхви приносять дари Цареві, а пастухи сповіщають про новонародженого; і разом ми виголошуємо: Слава на висотах Богу, на землі мир, у людях благовоління». Ця пісня ангелів, які являються пастухам у полі, є саме джерелом наших колядок, співаних сповідань віри.

Це єдина подяка, яку ми можемо Йому висловити: пісня хвали та подяки за те, що Він робить для нас зараз.
Свідчимо про Різдво Христове, поширюючи колядки, ділячись справжньою радістю з іншими.

Христос рождається! Славіте Його!

Благословенних свят!

от. вікарій Маріус Лаурук