Postul terapeutic și postul creștin

Foarte multe studii clinice scot în evidență beneficiile pe care perioade mai scurte sau mai lungi de post le au asupra creierului: refacerea legăturilor neuronale, creșterea capacității de concentrare, încetinire a efectelor unor boli neurodegenerative, precum Alzheimer ș.a. Însă, aceste efecte surprind strict niște efecte fiziologice ale postului fiziologic. Pentru noi, ca și credincioși, postul reprezintă mult mai mult decât un simplu regim alimentar, iar efectele sale pe plan fiziologic, chiar dacă sunt reale, nu reprezintă scopul eforturilor noastre din perioadele de post. Postul creștin are și această componentă a restricțiilor alimentare, însă, doar ca parte integrantă a unui efort extins ce include mai multă rugăciune, mai multe lecturi biblice și duhovnicești și concentrare sporită asupra vieții spirituale.

            De aceea, din punct de vedere creștin ortodox, postul are efecte vizibil nu doar pe plan fiziologic, dar are o influență pozitivă și asupra sufletului și a minții. În acest sens, Evagrie Monahul (a trăit în sec. IV, pe teritoriul Turciei de astăzi) spune: „Postul să-ți fie cu toată puterea, ca înaintea Domnului. El curățește păcatele și fărădelegile tale; face sufletul cuviincios, sfințește cugetarea.”[1]

            De foarte multe ori suntem acuzați de faptul că postul nostru este dăunător, periculos pentru sănătate. Doar dacă postim cu chipsuri și cola; atunci chiar că ne distrugem sănătatea. Însă, pentru noi, postul nu însemană neglijarea sănătății trupului, ori nimicirea ei. De-a lungul timpului, au existat mai multe erezii care susțineau că tot ceea ce este material (inclusiv trupul) sunt creația diavolului, nu a lui Dumnezeu. Însă credința ortodoxă acordă o importanță egală sufletului și trupului (ca dar al lui Dumnezeu). În acest sens, Evagrie Monahul spune: „Așa trebuie să se poarte totdeauna monahul (aici putem să substituim termenul „monah” cu „credincios”), ca și când ar avea să moară mâine; și, iarăși, așa să se folosească de trup, ca și când ar avea să trăiască mulți ani”.[2]

            Postul reprezintă o perioadă în care ne rugăm mai mult (fie că vorbim despre rugăciunea privată, acasă, fie de cea în comun, la biserică), dar și o perioadă în care ne străduim să citim mai mult din Sfânta Scriptură și din scrierile sfinților părinți. În acest sens, Sf. Isaac Sirul (sec. VII, pe teritoriul Irakului de astăzi) spune: „Prin rugăciune se deschide gândirii ușa înțelegerilor, iar aceste înțelegeri minunate stârnesc la rândul lor mai mult dorința de rugăciune potrivit contemplării lor primite în citire”. [3]

          În perioada Postului Mare, cartea Triodului, care conține texte pentru toate slujbele din această perioadă, ne propune, pentru meditație, câteva teme majore. Însă acestea ar trebui susținute prin explicațiile oferite de către sfinții părinți. Doi dintre cei mai importanți sfinți ucraineni, care au trăit pe teritoriul României, Sf. Vasile de la Poiana Mărului și Sf. Paisie de la Neamț (Velicikovschi) recomandă în introducerile lor la texte ale sfinților părinți traduse din limba greacă, lectura acestor scrieri, considerând că acestea ar putea suplini, la nevoie, prezența unui dohovnic care să răspundă la întrebările credincioșilor.  Prin „Introducerile” sale, Cuviosul Vasile stârnește interesul pentru redescoperirea și studiul scrierilor isihaste clasice. Pune foarte mare accent pe scrierile sfinților părinți, considerându-le un veritabil îndrumar. În introducerea la Grigorie Sinaitul, de pildă, spune că Scripturile și sfinții părinți pot compensa lipsa unui îndrumător duhovnicesc: “Dacă nu ne e cu putință să găsim un bătrân iscusit în cuvânt și faptă după modelul Sfinților Părinți, atunci în singurătate și liniștire  fiecare trebuie să ne luăm sfat duhovnicesc din Învățăturile și povățuirile Sfinților Părinți și pe ei să-i întrebăm despre fiecare lucru și virtute.”[4] Aceeași recomandare, preluată fără îndoială de la starețul Vasile,  o găsim și în „Autobiografia” starețului Paisie, el spunând: „în lipsa unui părinte duhovnicesc, să avem, drept povățuitor pe Dumnezeu și Învățăturile Sfinților Părinți.”[5]

Sănătatea sufletului

            La sfârșitul primei săptămâni a Postului Mare, textele pentru ziua de vineri ne reamintesc cât de importantă e, pentru efortul nostru, realizarea faptului că avem, cu adevărat, nevoie de o schimbare:

            „Rănitu-m-am, vătămatu-m-am, iată săgețile vrăjmașului au pătruns sufletul meu și trupul! Iată rănile și bubele și betegirile strigă, și vătămăturile patimilor mele celor de bunăvoie”.[6] Așa cum trupul are mecanisme de apărare în cazul unor boli, tot așa are și sufletul. Iar noi trebuie să fim atenți la semnalele pe care acesta ni le trimite, să nu trecem cu vederea aceste „bube” și „vătămături”.

            Iar perioada Postului reprezintă momentul excelent pentru a ne evalua starea sănătății sufletești.

            Sfântul Antonie cel Mare (sec. 3-4, Egipt) spune că omul e alcătuit din suflet și trup: ambele trebuie îngrijite, dar grija față de suflet trebuie să primeze. „Omul, după partea rațională, e în legătură cu puterea aceea negrăită și dumnezeiască; iar după trup, se înrudește cu dobitoacele. Dar puțini sunt oamenii desăvârșiți și raționali care se sârguiesc după înrudirea cu Dumnezeu și cu Mântuitorul, iar aceasta o arată prin fapte și viață virtuoasă. Cei mai mulți dintre oameni, mărunți la cuget, părăsind acea dumnezeiască și nemuritoare înfiere, se coboară la rudenia moartă, nefericită și de scurtă vreme a trupului. Ei cugetă, asemenea dobitoacelor, cele ale trupului și, aprinzându-se de plăceri, se îndepărtează de Dumnezeu. Ei trag sufletul din ceruri în prăpastie, departe de voirile sale.”[7]

            Sufletul și trupul au nevoie de tipuri diferite de hrană, și nu trebuie neglijate, unul în favoarea celuilalt.

            Din păcate, marea majoritate a oamenilor, așa cum arată și Sfântul Antonie, ignoră sănătatea sufletului și chiar dacă par a avea grijă de el, mulți o fac superficial. Ce au de pierdut? Pe lângă faptul că refuză să se apropie de Dumnezeu, nu vor putea nici să se cunoască cu adevărat.

            În Filoaclia, vol. 1, Sf. Antonie cel Mare încearcă să creioneze o definiție a omului. Cu toate că omul este considerat ființă rațională, Sf. Antonie crede că omul doar are această posibilitate:  „Oamenii se socotesc raționali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți. Dar raționali sunt numai aceia care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali.”[8] O explicație detaliată a acestei afirmații o oferă același sfânt, spunând: „Toate trupurile au suflet, nu însă și toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înțelepți, cuvioși, drepți, curați, buni, milostivi și binecinstitori. Iar prezența minții se face omului ajutor spre Dumnezeu.”[9]

În general, sfinții părinți consideră preocupările frivole ca fiind dezumanizante, golindu-l pe om de orice urmă de sens. Astfel, Sf. Isaac Sirul spune: „Deșertăciunea și neștiința fac din om un animal, golindu-l de credință și tulburându-i gândirea, umplând-o cu închipuirile unor lucruri prostești. Căci lipsa de credință îl golește pe om de adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu și de încrederea pe care, pe bună dreptate, trebuie să o avem în El în toată vremea”.[10]

 Înnoirea minții

      În Epistola către Efeseni, Apostolul Pavel face o corelație între transformarea omului prin credință și înnoirea minții, a modului de a gândi: „Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiți în duhul minții voastre, și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24).

      Această înnoire a minții caracterizează nu doar efortul nostru din perioada Postului, dar întreaga noastră viață spirituală.

      „Vremea cea dumnezeiască a Postului a strălucit tuturor lumina cunoștinței, risipind întunericul păcatelor. Să-l primim, dar, cu inima umilită.”[11] Despre această „lumină a cunoștinței”, care este impulsul înnoirii minții noastre, se vorbește pe parcursul întregului an în textele cântărilor folosite în slujbe, pentru că orice transformare / înnoire / îmbunătățire are ca punct de pornire convingerea că e nevoie, cu adevărat, de o schimbare.

      Apostolul Pavel prezintă această transformare ca schimbare a unor haine învechite, ponosite, zdrențuite, ce nu doar că nu își mai îndeplinesc utilitatea (de a ne acoperi și încălzi trupul), dar ne schimbă întreaga înfățișare.

      Așa cum tindem să ne atașăm de lucruri vechi (cu încărcătură simbolică sau sentimentală) tot așa preferăm să rămânem înțepeniți în situații și obiceiuri binecunoscute, pentru că ne este mai comod așa.

      Postul, chemându-ne să ieșim, o perioadă, din rutina zilnică, urmărește să ne scoată din această zonă de confort, pentru a ne pune pe gânduri, pentru a ne determina să ne analizăm viața, să vedem dacă nu cumva ne-am întors la omul cel vechi, întunecându-ne mintea.

      „Venind acum purtătorul de lumină post, ne cheamă la masă de nevoințe. Pentru aceasta și noi, credincioșii, cu toții să primim cu trezvie cinstitul lui pahar, cel cu lacrimi curățitoare, ca să nu fim încercați acolo cu lacrimile cele fără tămăduire.”[12] Doar ieșind din cercul rutinei zilnice putem să ne analizăm corect obiceiurile și vom reuși, la sfârșitul Postului, să identificăm lucrurile care nu ne sunt de folos, cele care ne sunt chiar dăunătoare, sau obiceiurile care, pur și simplu, ne mănâncă timpul și să renunțăm la toate acestea.

Ilie Ecdicul (a trăit în sec. XI, în Creta, fiind mai întâi avocat, apoi monah și preot) spune: „Începutul a tot binele este rațiunea  făptuitoare și fapta rațională. De aceea nici fapta fără rațiune nu este bună, nici rațiunea care se deapănă fără faptă”.[13]   Aceste cuvinte ne aduc aminte de  Cartea Pildelor: „Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Pilde 1,7). Însă despre ce fel de frică este vorba aici? De frica de a nu fi pedepsiți de către Dumnezeu pentru greșelile noastre, așa cum consideră mulți? Dacă Dumnezeu ne-ar pedepsi în această viață pentru păcatele noastre, atunci nimeni dintre noi nu ar trebui să umble liniștit, ori să se considere ferit. Însă El, asemenea unui părinte care își iubește atât fiul ascultător și drept, cât și pe cel neascultător și nedrept, așteaptă îndreptarea, pocăința fiecăruia dintre noi. Este vorba, mai degrabă, despre frica de a nu dezamăgi, de a nu răni o persoană la care ținem. Această teamă ne va ajuta mereu să nu facem greșeli voite, greșeli grave, păcate care ne îndepărtează.

Impulsivitatea minții nestăpânite

În săptămâna a treia a Postului Mare ziua de luni ne reîntoarce atenția asupra importanței îngrijirii minții în această perioadă, dar nu numai.

„Frâiele părintești lepădându-le, cu minte nestatornică am viețuit în gândurile cele dobitocești ale păcatului; toată viața mea rău cheltuind-o eu, ticălosul; și de hrana care întărește inima lipsindu-mă, am mâncat dulceața poftei, care satură pentru scurtă vreme”.[14]

Așa cum există o alimentație nesănătoasă bazată pe alimente fără valoare nutritivă, ce potolesc foamea doar pe moment, fără să-i ofere trupului nutrienții necesari, tot așa există și înlocuitori ai hranei spirituale, care nu ne hrănesc.

Însă, această cântare ne prezintă nestatornicia minții drept cauză a subnutririi sufletului. Iar una din caracteristicile principale ale minții nestatornice este impulsivitatea.

Aceasta reprezintă, de multe ori, sursa unor decizii proaste, dar și a multor păcate pe care le facem.

Graba, repezeala, nu sunt și nici nu ar trebui să fie trăsături ale unei persoane credincioase. „Cel ce umblă repede, dă greș” (Pilde 19,2).

Iar unul din semnele maturizării, inclusiv a celei spirituale, e chibzuința. O persoană matură știe că o idee ce pare, la prima vedere, bună, nu e neapărat așa; că primele impresii nu sunt neapărat obiective și corecte; că instinctul ne împinge, de multe ori, în direcții greșite.

De foarte multe ori greșim nu pentru că am fi rău-intenționați, dar tocmai pentru că suntem impulsivi: vorbim și acționăm la repezeală. Uneori suntem chiar provocați, prin bârfe, prin tot soiul de minciuni ce ne sunt prezentate drept purul adevăr, numai și numai pentru a stârni o reacție impulsivă.

Tocmai de aceea, unul din scopurile principale ale unui post urmat corect, e să ne tempereze, în caz că suntem impulsivi. „Postește, suflete al meu, de răutate și de vicleșug, oprește-te de la mânie și de la iuțime și de la tot păcatul; că post ca acesta voiește Iisus, preaiubitorul de oameni, Dumnezeul nostru”.[15]

De cele mai multe ori, pentru probleme ce nouă ne par dificile, Sfânta Scriptură ne oferă soluții extrem de simple. De aceea, pentru a nu greși măcar atunci când avem de luat o decizie dificilă sau importantă, găsim următorul sfat: „Așteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te și să se întărească inima ta și așteaptă pe Domnul” (Psalmul 26,20).

În loc să acționăm impulsiv, să așteptăm (o clipă, o oră, o zi); așteptând să analizăm; iar dacă ne e greu să analizăm, atunci să-i cerem lui Dumnezeu să ne lumineze.

Gălăgioasa nebunie

Efectele îngrijirii sau neglijării propriei minți ne afectează în primul rând pe noi. Acesta e și motivul pentru care avem grijă de propria minte. Însă, o minte înțeleaptă, la fel ca și una neghioabă, îi va afecta, inevitabil și pe cei din jur.

Joia din cea de-a treia săptămână a Postului Mare ne propune, printr-un fragment din Cartea Pildelor lui Solomon, capitolul 9, să ne oprim asupra unor caracteristici ale unei minți neghioabe, pentru a putea să o identificăm și să ne ferim de ea.

„Nebunia este o femeie gălăgioasă, proastă și care nu știe nimic. Ea stă la ușa casei sale, pe un scaun înalt și strigă, ca să poftească pe cei ce trec pe drum și pe cei ce merg pe calea lor fără să se abată: Cine este neînțelept să intre la mine! Și celui lipsit de buna-chibzuială îi zice: Apa furată e mai plăcută și pâinea mâncată pe furiș are gust mai bun. Și omul nu știe că acolo sunt numai umbre, iar cei pe care îi poftește nebunia, se află demult în adâncurile șeolului (locuința morților)” (Pilde 9, 13-18). Nebunia e gălăgioasă, se exteriorizează zgomotos, îi caracterizează pe cei care își iubesc păcatele; și tocmai pentru că le iubesc și nu văd absolut nici un rău în ele, se manifestă zgomotos, își urlă nebunia, crezând că prin gălăgie nebunia lor va fi văzută ca înțelepciune curajoasă.

O astfel de persoană e numită „proastă” de către Cartea Pildelor, pentru că se ascunde în spatele ignoranței sale; nu pentru că îi este imposibil să devină înțeleaptă, dar pentru că refuză orice altceva în afara propriului său adevăr. Și nici nu se gândește, nici nu vrea să audă de consecințele propriilor fapte.

În fine, nebunia nu știe nimic, pentru că, reducând sistematic la tăcere glasul propriei conștiințe, o astfel de persoană nu va mai fi capabilă să discearnă între bine și rău iar, mândrindu-se de propriile alegeri, îi va fi imposibil să accepte sfaturile lui Dumnezeu.

De ce e important să știm aceste caracteristici și să le recunoaștem? Pentru că astfel de persoane sunt toxice, sunt preocupate doar de sine, consideră că știu tot ce e de știut, sunt inflexibile.

Prezența lor în viața noastră ne afectează, fie că suntem conștienți sau nu de această realitate.

Concluzii

Curățarea minții este în strânsă legătură cu rugăciunea

În perioadele de post, efortul nostru pe plan spiritual, de a ne curăța sufletul și mintea, nu poate fi separat de stăruința noastră de a spori rugăciunea. Sf. Isihie Sinaitul (sec. VIII, stareț la Mănăstirea Sf. Ecaterina, Sinai) ne spune: „Cu cât ești mai atent la cugetare, cu atât te vei ruga cu mai mult dor lui Iisus. Și, iarăși, cu cât îți cercetezi cugetarea cu mai puțină grijă, cu atât te vei depărta mai mult de Iisus.”[16]

Transformarea vieții este în strânsă legătură cu citirea Sfintei Scripturi

            Cu toate că nu există o regulă generală pentru citirea Sfintei Scripturi, aceasta ar trebui să reprezinte o preocupare constantă în viața unui creștin. Sf. Petru Damaschin (sec. VIII, episcop în Damasc) ne îndeamnă: „suntem datori să cercetăm Scripturile, după porunca Domnului, ca să aflăm în ele viața veșnică; și să luăm aminte la înțelesul psalmilor și al troparelor. De asemenea, să cunoaștem întru cunoștință multă, că nu cunoaștem.”[17]

            Poate că nu realizăm, dar trăim vremuri în care nu doar Sfânta Scriptură, dar și scrierile sfinților părinți ne sunt foarte accesibile, în speciasl prin intermediul internetului. În trecut, credincioșii, din pricina analfabetismului și a costului crescut al cărților, nu se bucurau de acest privilegiu. Dar noi ar trebui să profităm de această oportunitate oferită de vremurile în care trăim.

Curățarea minții și cunoștința se realizează doar prin smerenie    

În general, smerenia este percepută, în mod greșit, ca înjosire, umilire a noastră în fața celor care ne greșesc. Însă, din punct de vedere creștin ortodox, smerenia nu reprezintă nimic altceva decât o autocunoaștere obiectivă, realistă. Iar această ancorare în realitate, nu într-o părere de sine mult prea exaltată, este esențială pentru efortul pe care îl depunem în perioada postului.

Isihie Sinaitul spune: „Calea spre cunoștință este nepătimirea și smerenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.[18]

pr. vicar Marius N. Lauruc

---

[1]Filocalia, sau Culegere din din scrierile Sfinților părinți, care ne arată cum se poate omul curăța și desăvârși, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, vol. 1, București p. 65

[2] Filocalia 1, p. 94

[3] Cuvinte către singuratici, partea II recent descoperită, Isaac Sirul, Editura Deisis, Sibiu, 2003  p. 94

[4] Vasile de la Poiana Mărului. Introduceri în rugăciunea lui Iisus și isihasm, Editura Deisis, Sibiu, 2009, p. 100

[5] Paisie de la Neamț. Autobiografia și viețile unui stareț, urmate de așezăminte și alte texte, Editura Deisis, Sibiu, 2015, p. 24

[6] Ibid., p. 176.

[7] Filocalia, vol. 1, p. 21.

[8] Filocalia 1, p. 12

[9] Filocalia 1, p. 40

[10] Cuvinte către singuratici, p. 262

[11] Ibid., p. 77

[12] Ibid., p. 83.

[13] Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, vol. 4,  Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 323

[14] Triodul, Editura Institului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 272.

[15] Ibid., p. 275.

[16] Filocalia 4, p. 77

[17]   Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, vol. 4,  Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 202

[18] Filocalia 4, p. 73