Tema principală a textelor Triodului pentru Joia Mare e trădarea, vânzarea Mântuitorului de către Iuda. Însă, în plan secundar, în special în slujba Utreniei, ni se vorbește despre Cina cea de Taină și Sfânta Împărtășanie.

„Taine învățând pe prietenii Săi, gătește masă hrănitoare de suflete, băutură dumnezeiască fiind cu adevărat Înțelepciunea lui Dumnezeu, și drege pahar celor credincioși. Să ne apropiem cu dreaptă credință și să grăim: Cu slavă S-a preaslăvit Hristos Dumnezeul nostru”.

Două caracteristici esențiale ale Sfintei Împărtășanii le scoate în evidență această cântare a Triodului: este o hrană fizică ce întărește sufletul dar și sursă de cunoaștere a lui Dumnezeu. Aceste idei izvorăsc din episoadele evanghelice ale Cinei celei de Taină și ale unor arătări ale Mântuitorului după Înviere.

La aceste trăsături ale Împărtășaniei vă propun să medităm, pentru a evita două extreme: una care consideră Împărtășania sursă de răspândire a tuturor bolilor și alta, care vrând să o apere, de fapt o transformă într-o superstiție, într-un talisman comestibil la are să apelezi pentru a-ți rezolva problemele.

Sf. Ignatie Teoforul (aruncat ca mâncare leilor în cadrul spectacolelor oferite romanilor ca urmare a celui de-al doilea război daco-roman) considera Împărtășania ca un medicament, însă al nemuririi, un leac pentru suflet: „frângând o pâine, care este leacul nemuririi și doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Iisus Hristos” (Ep. Către Efeseni).

 Împărtășania e un lucru unic, extraordinar, de aceea comparația cu orice altceva nu face decât să ne distragă de la sensul ei principal și să îi alimenteze pe cei care trăiesc credința ca o superstiție, ca un set de formule și ritualuri magice la care recurgi când ai probleme.

A existat, de-a lungul timpului, obiceiul de a pune Împărtășanie în gura celor morți, crezând că astfel vor intra în Împărăție, obicei condamnat de canoanele Bisericii.

Este adevărat că, în rugăciunea înainte de Împărtășanie, mărturisim că o primim spre sănătatea sufletului și a trupului. Dar dacă aceasta nu ne vindecă neputințele trupești, înseamnă că nu avem credință? Nicidecum. Avem atâtea și atâtea exemple de sfinți orbi, surzi, ologi, paralizați, care au primit Împărtășania cu vrednicie, dar nu și vindecarea trupească.

Toți bolnavii vindecați de către Mântuitorul, în cele din urmă au fost atinși de alte boli, au îmbătrânit și au murit.

Credința nu ne ferește neapărat de boli. Nu credem pentru ca să ne fie bine. Dumnezeu nu este duhul lămpii fermecate pe care să-L chemăm pentru a ne îndeplini dorințe, a ne rezolva probleme sau pentru a ne însănătoși.

Trupul și Sângele Mântuitorului sunt „masă hrănitoare de suflete”, iar aceasta depășește înțelegerea celor care le consideră sursă de boli dar și a celor care le consideră vaccin, balsam, unguent spiritual sau mai știu eu ce.

pr. vicar Marius N. Lauruc

din volumul „Meditațiile Triodului” (în curs de apariție)