Învierea Domnului, cea mai importantă sărbătoare creştină, cu reverberaţii pancosmice,  este pregătită de Biserică, pe o perioadă considerabilă de timp, cu o atenţie specială. Sigur, nu ne vom referi în cele ce urmează la mielul de Paşti, cu toate celelalte bunătăţi de la masa pascală (chiar dacă şi ele îşi au rostul lor, primind binecuvântare specială în biserică), ci ne vom opri asupra pregătirii spirituale, atât de necesară, mai ales astăzi, în contextul vieţii tot mai tumultoase.

            O mare parte a credincioşilor se va rezuma la pregătirea din Săptămâna Patimilor, o altă parte, de enoriaşi mai râvnitori, va extinde această pregătire la întreaga perioadă a postului. Biserica, însă, prin cultul său începe pregătirea pascală cu trei săptămâni înaintea postului, oferindu-ne o imagine mai amplă cu  privire la post. Întrucât majoritatea creştinilor se limitează la a aprecia postul doar ca abţinere de la anumite mâncăruri sau plăceri, vom căuta sprijin la cele patru duminici premergătoare postului  unde ni se înfăţişează adevărata complexitate a acestuia.

            Astfel, în Duminica vameşului şi a fariseului este subliniată importanţa rugăciunii în devenirea duhovnicească. Comparaţia între pseudo-rugăciunea fariseului, plină de aroganţă şi dispreţ faţă de semeni şi rugăciunea smerită a vameşului scoate în evidenţă necesitatea îmbinării armonioase a celor două ţinte: iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui în duhul smereniei.

            Duminica fiului risipitor prezintă, pe de o parte pericolul înstrăinării de Dumnezeu şi al deprecierii umanului din noi, iar pe de altă parte sublimul pocăinţei, etapele acesteia şi reaşezarea în dragostea divină.

            Duminica înfricoşătoarei judecăţi  scoate în evidenţă importanţa iubirii milostive faţă de semeni în drumul către viaţa veşnică. Orice faptă de milostenie apare, în imaginea pildei, ca intrând în contul Judecătorului: “…întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

            În fine, duminica premergătoare începerii postului ne oferă şi aspect ale postului ca înfrânare şi importanţa acesteia în procesul urcuşului spiritual.

            Cu alte cuvinte, înainte de începerea postului Pastilor, Biserica ne învaţă că postul nu este un simplu act de abstinenţă, ci este un complex mult mai vast, ce presupune o stare generală, care cuprinde, în egală măsură, intensificarea relaţiei noastre cu Dumnezeu prin rugăciune, apropierea de semeni prin înlocuirea în viaţa noastă a egoismului, aroganţei, autosuficienţei cu dragostea milostivă şi, nu în ultimul rând, înfrânarea unor porniri trupeşti pentru a permite creşterea spirituală. Dacă anumiţi credincioşi, din motive obiective (boală, graviditate, alăptat pruncul…) nu sunt în măsură să respecte toate rigorile postului ca înfrânare, pot totuşi să intensifice celelalte elemente ale postului, pentru ca în felul acesta să intre în atmosfera acestuia cu folos duhovnicesc.

            În imaginea din pilda fiului risipitor  tânărul decăzut conştientizează la un moment dat starea deplorabilă în care a ajuns şi decide să se întoarcă la tatăl său. O face cu smerenie (unde este aroganţa de la plecare?) iar tatăl îi iese înainte şi nu numai că-l reprimeşte, dar îl şi reaşează în starea de filiaţie („puneţi inel în dreapta lui…”). Noi oamenii, indiferent de starea socială, materială, intelectuală, vrând, nevrând, prin păcatele noastre ne îndepărtăm mai repede sau mai lent de Tatăl. Perioada postului ne oferă posibilitatea de a reveni la dragostea Lui. Şi de aceea în această perioadă avem nevoie de o introspecţie corectă şi sinceră a stării noastre spirituale, de o conştientizare a acesteia. Corolarul întregului efort spiritual al postului este pentru fiecare creştin momentul întâlnirii cu Tatăl în Taina spovedaniei, a mărturisirii, având convingerea că El ne va întâmpina şi ne va reaşeza în dragostea Sa.

            Pr. Dr. Dumitru Colotelo

            Parohia Ortodoxă Ucraineană ”Sf. Petru Movilă”- Bucureşti