În ultimele săptămâni auzim tot mai des că gradul de civilizație al unei societăți poate fi măsurat de grija arătată categoriilor vulnerabile (bătrâni, copii, persoane cu deficiențe etc). Parafrazând această afirmație, putem spune că gradul de însușire al mesajului Evangheliei de către o comunitate creștină (indiferent de confesiune) este dat de modul în care își îngrijește persoanele vulnerabile din punct de vedere spiritual. Iar cei care au nevoie de cea mai mare grijă sunt cei care cad în diverse încercări, ispite și caută să se îndrepte prin pocăință.

            E ușor să pierdem din vedere faptul că absolut toți suntem păcătoși, supuși încercărilor, ispitelor, tentațiilor, într-un cuvânt, supuși greșelii. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curețe pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și cuvântul Lui nu este întru noi” (1 Ioan, 1, 8-10).

De multe ori păcatul ne este prezentat cu fast de către Ispititor. Ne este adus în față ca un măr de aur, din basmele vechi, ca un dar frumos împachetat și suntem înșelați să credem că acele lucruri „extraordinare” ne vor face fericiți. Dar, mușcând din mărul de aur, descoperim că acesta este putred, deschizând darurile frumos ambalate, descoperim acolo doar dezamăgire și rușine. Indiferent de gravitatea greșelii noastre, urmează, de cele mai multe ori, clipe de deznădejde în care Ispititorul, așa cum ne-a păcălit să cădem în păcat, întunecându-ne rațiunea, ne induce gândul sumbru al imposibilității îndreptării greșelii, a pocăinței pentru păcatul făcut. Nici înainte, nici după, nu avem, de cele mai multe ori, puterea de a analiza lucrurile rațional, nu vedem nicio cale de ieșire. Cădem într-o prăpastie adâncă a deznădejdii, înăbușiți de gânduri negre. Unii ajung , astfel, la sinucidere, cel mai mare rău pe care ni-l putem face.

            De aceea, poate că cea mai mare milostenie pe care o poate face un creștin, e să ajute pe cel care se află într-o astfel de stare. Nu să arate cu degetul spre el, nu să arunce cu pietre în el, nu să se bată cu pumnul în piept, asemenea fariseului, mulțumind lui Dumnezeu că nu este ca acel păcătos. De fapt, mândria fariseică este mai gravă, mai scârboasă decât orice păcat.

            Cine se gândește oare la ceea ce are în suflet cel care cade și e conștient de greșeala făcută, căutând îndreptarea? Cine se gândește la ceea ce simte păcătosul care regretă amarnic greșeala făcută? Puțini. E adevărat că nu oricine poate ajuta în astfel de situații. Puțini știu cum să o facă. La fel cum mulți nu știm să acordăm primul ajutor în caz de accident.

            Cei care râd de păcatele celor din jur, o fac pentru că ei sunt conștienți de propriile greșeli, dar nici măcar nu se gândesc să le îndrepte. Se bucură atunci când cineva cade în mocirla în care ei se tăvălesc. Dar uită că cei care vor să se îndrepte vor ieși de acolo într-o clipă. Bucuria la vederea căderii aproapelui este demonică.

            Niciodată nu ne-a cerut Dumnezeu să îi urâm pe păcătoși, însă mereu ne amintește să urâm păcatul. Marea provocare pentru fiecare credincios este de a face diferența dintre păcat și păcătos. Toți suntem păcătoși, indiferent de greșelile noastre. Păcatele noastre, în funcție de gravitatea și amploarea lor, au urmări. Unele chiar severe: pot schimba statutul familial, statutul social, pot influența negativ ocupațiile noastre, pot avea impact negativ asupra întregii noastre vieți, dar și asupra celor din jur. Însă aceasta nu înseamnă că suntem pierduți, că suntem condamnați. Acolo unde există pocăință, e mereu posibilă întoarcerea la Dumnezeu; chiar dacă am pierdut enorm ca urmare a greșelii noastre.

            Din păcate, de multe ori, dacă îți e milă și încerci să-i ajuți pe cei căzuți ești acuzat că îi aperi, că încerci să minimalizezi greșeala lor. Dacă toți bolnavii care merg la doctor ar fi aspru mustrați și batjocoriți de către medici pentru neglijarea sănătății, oare ar ajuta aceasta în procesul vindecării? Dar dacă unui bolnav care își caută sănătatea i-ar fi refuzat tratamentul tot datorită faptului că el singur și-a neglijat sănătatea?

În cazul sănătății spirituale, Dumnezeu ne sprijină mereu vindecarea, refacerea prin pocăință. „Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceți-vă deci și trăiți” (Iezechiel 18,32). În paginile Noului Testament Îl vedem pe Mântuitorul mergând des înspre cei care aveau cea mai mare nevoie de sprijin spiritual: apără femeia prinsă în adulter și pe cale să fie ucisă cu pietre (Ioan cap. 8), „mănâncă cu vameșii și păcătoșii” iar în Pilda Înfricoșătoarei Judecăți (Ev. Matei cap. 25) îi numește pe cei din temnițe „frați ai Mei, prea mici”.

Când cineva greșește, iar greșeala este vizibilă, cei din jur îl etichetează cu ușurință. E mai comod să vezi greșeala sau părțile negative ale unei persoane, decât a scoate în evidență binele. În fața oamenilor, greșelile sunt cele care ne definesc, având lipite diverse etichete tot restul vieții. Din fericire, în fața lui Dumnezeu, modul în care ne reparăm greșeala, alături de tot ceea ce am făcut cândva bun, sunt cele care ne definesc.

Spunem că ne smintesc păcatele celor din jurul nostru, chiar și atunci când aceste greșeli nu au nicio legătură cu noi și nici nu ne influențează direct, atunci când preferăm să uităm de propriile noastre greșeli. Că suntem dezamăgiți, că ne pare rău pentru ei, asta e cu totul altceva. Dacă ne-ar deranja propriile noastre păcate, dacă ne-ar supăra la fel de mult cum, spunem noi, că ne deranjează greșelile celor din jur, am fi mult mai buni. Dar noi suntem rigizi, împietriți în propriul fariseism, într-o maimuțăreală deșartă a credinței. Ne considerăm mult prea buni pentru lumea în care trăim.

Ce ne definește ca și creștini? Faptul că ne numim creștini? Nicidecum, cu toate că nu putem fi ucenici adevărați ai Mântuitorului dacă ne rușinăm să mărturisim deschis lucrul acesta.  Rugăciunea individuală sau comună? Nu, cu toate că nu poți fi creștin fără acestea. Postul și milostenia? Nici măcar acestea, luate individual, deși nu suntem ucenici deplini ai Mântuitorului fără ele. 

Dar felul în care îi privim pe cei care cad, cum ne raportăm la ei, poate fi definitoriu. În momentul în care ne facem o autoevaluare nerealistă, considerându-ne prea buni, prea credincioși, prea curați, atunci, inevitabil îi vom urî pe cei din jur. Iar atunci când suntem conștienți de defectele și greșelile noastre, fără a ne subevalua, atunci vom manifesta față de cei din jur aceeași dragoste și toleranță ca cea  a Mântuitorului, sprijinindu-i pe cei care au nevoie de ajutor, fiind alături de cei care vor să se îndrepte.

            Cei care descurajează orice efort de pocăință, de îndreptare, de întoarcere la Dumnezeu sunt hoții zilei de mâine, fură și interzic aproapelui orice șansă de îndreptare, orice speranță. Uităm prea ușor că avem calendarul plin de hoți, tâlhari, desfrânați, mari păcătoși, dar cu toții pocăiți, ajunși exemple de îndreptare. Dumnezeu nu le trântește Ușile Împărăției în nas, dar îi așteaptă, asemenea tatălui fiului risipitor, răbdător și plin de iubire.

pr. Marius N. Lauruc