Bunica mea îmi povestea adesea despre vremurile grele pe care le-a trăit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Îmi spunea cum oamenii trăiau cu frică în fiecare zi, fără să știe ce le aduce ziua de mâine. Era lipsă de mâncare, casele erau distruse, iar sunetul avioanelor și al bombelor făcea ca nopțile să fie pline de teroare. Cu toate acestea, chiar și în cele mai grele momente, oamenii se ajutau unii pe alții. Vecinii împărțeau puținul pe care îl aveau, se ascundeau împreună în pivnițe și își ofereau sprijin pentru a merge mai departe. Când îmi povestea, bunica avea o privire melancolică, de parcă retrăia acele momente. Vocea i se schimba– uneori era blândă și caldă, atunci când vorbea despre bunătatea oamenilor, alteori tremura, mai ales când își amintea de foame, de frig și de pierderile suferite. Eu o ascultam  cu nerăbdare, ascultând cu toată atenția. Deși la școală învățasem despre război, despre date și evenimente, nimic nu se compara cu felul în care bunica îmi spunea povestea. Era ca și cum mă lua de mână și mă ducea în trecut, arătându-mi prin ochii ei cum era viața atunci. Simțeam durerea, dar și speranța, frica, dar și puterea de a merge mai departe. Bunica începea mereu povestea spunând, cu o voce blândă, dar tristă: „Era o perioadă de mare nesiguranță. Nimic nu era sigur și nu știam ce va urma dintr-o zi în alta.”

Mă uitam la ea și încercam să-mi imaginez cum era să trăiești într-o lume în care fiecare zi putea fi ultima, unde nu știai dacă vei mai apuca dimineața următoare. Își lăsa privirea în jos, de parcă se întorcea în timp, și continua să povestească. Mi-a spus că totul a început când nemții au invadat Polonia, iar apoi războiul s-a răspândit prin toată Europa. „Erau tunuri și explozii peste tot, ca un tunet care nu se mai oprea”, îmi spunea ea, iar ochii îi deveneau triști. „Străzile erau pustii, oamenii fugeau să se ascundă, iar în aer era mereu un miros de fum și praf. Noi, copiii, nu înțelegeam în totalitate ce se întâmplă. Știam doar că trebuia să ne ascundem, să ne temem, să tăcem.” Îmi povestea cum nopțile erau cele mai grele. „Stăteam înghesuiți în pivnițe sau în adăposturi, tremurând de frig și de frică. Uneori, mamele ne cântau încet ca să ne liniștească, dar afară bubuiturile continuau, ca o furtună fără sfârșit.” În timp ce o ascultam, simțeam că, prin cuvintele ei, ajungeam și eu în acele vremuri. Simțeam frica, foamea, frigul, dar și puterea oamenilor de a merge mai departe. Înainte de război, bunica și familia ei trăiau într-un sat mic, liniștit, unde viața se petrecea încet și fără griji mari. Oamenii își vedeau de treburile lor, munceau la câmp de dimineață până seara, îngrijeau animalele și se ajutau unii pe alții. Copiii alergau desculți prin curți, se jucau pe ulițe și își petreceau serile ascultând povești la lumina lămpii. „Totul părea că va rămâne așa mereu”, îmi spunea bunica, răsuflând greu. „Noi, copiii, aveam grijă de animale, duceam apă de la fântână și îi ajutam pe părinți la treburile gospodărești. Mamele coceau pâine, tații mergeau la câmp, iar serile le petreceam împreună, fără să știm că, într-o zi, totul se va schimba.” Viața lor s-a schimbat dintr-o dată  într-o dimineață, când zvonurile despre război au început să ajungă și în satul lor. La început, nimeni nu credea că pericolul era atât de aproape. Oamenii vorbeau în șoaptă despre luptele care se dădeau în alte locuri, despre armatele care înaintau și despre zvonurile că războiul se apropia tot mai mult. Fiecare zvon părea să sporească teama, iar frica era în jurul nostru, chiar dacă nu se spunea nimic deschis. În ciuda tuturor, speranța că satul lor va rămâne în afacerea conflictului nu dispărea. Dar, pe măsură ce zilele treceau, îngrijorările se transformau pas cu pas în realitate, iar liniștea din trecut se pierdea. În acel moment, panică a cuprins întreaga familie. „Nu știam ce să facem, să rămânem acolo sau să fugim. Eram copii care plângeau și nu înțelegeam ce se întâmplă, iar mama încerca să ne liniștească cât putea.” Bunica își amintește cum toată familia a ajuns la decizia de a pleca din sat. Nu aveau niciun plan clar, dar știau că trebuie să găsească un loc unde să se ascundă, unde ar putea fi în siguranță. Așa că au început să meargă spre munți, sperând că acolo vor găsi un loc unde nu îi va ajunge războiul. „Nu am luat nimic cu noi, doar hainele pe care le purtam. Fugind, nu ne gândeam la lucruri, la mâncare sau alte necesități. Fugeam doar ca să scăpăm de război, fără să știm ce ne așteaptă. Erau zile pline de frică, pentru că nu știam ce vom găsi în față, nu știam ce se va întâmpla cu noi. Teama de ce va urma ne cuprinsese pe toți.”Acea panică și nesiguranță erau greu de suportat. Fugind din sat, bunica și familia ei nu aveau nicio idee dacă vor ajunge undeva în siguranță sau dacă vor fi salvați. Totul părea nesigur și fiecare pas era un pas fără să știm ce va urma. Ajunși în munți, bunica și familia ei au găsit adăpost la niște oameni săraci, dar foarte buni și primitori. „Viața acolo nu era ușoară deloc. Munceam din zori până seara ca să avem ce mânca, dar măcar ne aveam unii pe alții, și ne sprijineam. Ne ajutam între noi, chiar dacă nu aveam mult.” Viața lor în munți era grea, dar cel puțin nu erau în fața pericolului războiului. „Chiar și când aveam foarte puțin, împărțeam totul. Oamenii din satul de la poalele muntelui ne-au primit cu brațele deschise, ne-au oferit tot ce aveau. Deși erau la fel de săraci ca noi, nu se gândeau la ce au ei, ci ne dădeau și nouă ce puteau. Împărțeau cu noi, fără să se gândească la lipsurile lor.” Chiar dacă viața în munți era grea și lipsită de multe lucruri, bunica simțea că acolo, în mijlocul oamenilor care nu aveau mult, era un sentiment de solidaritate și ajutor. Această bunătate, chiar și în vremuri dificile, o învăța pe bunica ce înseamnă cu adevărat să fii om. Totuși, momentele de frică nu se opreau. „De fiecare dată când auzeam sirena, știam că trebuie să ne ascundem rapid. Fugeam în pivnițe sau în locuri unde improvizam adăposturi, iar acolo, tremurând de frică, ne așteptam la ce va urma. Nu știam când vor cădea bombele sau dacă vom reuși să rămânem în viață.” Bombardamentele germane deveniseră din ce în ce mai dese, iar oamenii nu aveau nicio siguranță că locurile în care se ascundeau vor fi suficiente pentru a-i proteja. „Am auzit explozii puternice, care păreau că vor distruge totul în jur. Nu știam dacă vom reuși să ieșim din adăpost sau dacă vom fi prinși în mijlocul atacului.”

     Fiecare sunet de bombă era o lovitură în inimă, iar frica era continuă. Bunica își amintea cum, de fiecare dată, își țineau respirația, așteptând să treacă momentul, dar nu aveau niciodată siguranța că vor scăpa sănătoși. Viața lor devenise o continuă fugă și ascundere, fără a ști ce va aduce ziua următoare. Pe lângă frica provocată de bombardamente, bunica își amintește și de dificultățile de zi cu zi. „Viața era grea, pentru că nu aveam de toate. Mâncarea era puțină și adesea mama mergea la magazin să caute ceva de mâncare, dar nu știa niciodată dacă va găsi ceva. Uneori reușea să adune câteva boabe de grâu sau porumb, pe care le punea în sacii de paie. Erau zile în care aveam doar un cartof la masă, dar eram fericiți că eram împreună și sănătoși.” Cel mai greu moment pentru bunica a fost atunci când a aflat că tatăl ei trebuia să plece pe front. „Când am aflat că tata trebuia să plece la război, nu știam ce să mai facem. Am plâns mult, dar nu aveam ce face, nu puteam schimba nimic. Toți bărbații plecau la război și nu știam dacă tata se va mai întoarce sau nu. Erau multe întrebări fără răspuns, iar frica ne cuprindea pe toți.”

Chiar și în mijlocul acestei tristeți și nesiguranțe, bunica își aduce aminte că speranța nu a dispărut. „Chiar dacă nu știam ce va urma și viitorul părea atât de nesigur, speram că, într-o zi, războiul se va termina și ne vom putea întoarce acasă. Speranța a fost singurul lucru care ne-a ținut cu putere să mergem înainte, chiar și în cele mai grele momente. Era singurul lucru care ne dădea curaj să supraviețuim.” Speranța era, pentru bunica, ca o rază de lumină în mijlocul întunericului. Chiar dacă totul părea pierdut, ea credea că într-o zi va veni sfârșitul războiului și vor putea începe o viață nouă. După mulți ani, războiul s-a încheiat, iar tatăl bunicii s-a întors acasă. „Chiar dacă s-a întors, tata nu mai era același. Războiul l-a schimbat mult, dar am fost fericiți că l-am avut din nou lângă noi.” Bunica îmi spunea că, deși viața lor nu a mai fost niciodată ca înainte, au reușit să meargă mai departe. „Am început să reconstruim totul de la zero. Chiar dacă nu aveam multe lucruri, aveam unii pe alții și am învățat să prețuim ce avem. Am înțeles că, chiar și când nu ai tot ce îți dorești, este important să fii împreună și să te sprijini pe cei din jur.”Chiar și în mijlocul dificultăților, familia bunicii a găsit puterea de a începe din nou, de a aprecia lucrurile simple, dar care contează cu adevărat: iubirea, sprijinul și legăturile dintre ei. Aceasta a fost lecția pe care mi-a lăsat-o bunica:  chiar și în cele mai grele și întunecate vremuri, oamenii reușesc să supraviețuiască atunci când sunt uniți și se sprijină unii pe alții. „Războiul nu ne-a învățat nimic bun, dar ne-a arătat cât de importantă este familia, solidaritatea și speranța. Chiar și atunci când totul părea pierdut, am învățat că, dacă avem unii pe alții, putem trece prin orice dificultate, oricât de mare ar fi ea. Chiar și în fața morții, în fața fricii, în fața războiului care distruge tot în jur, oamenii care rămân uniți pot găsi o cale de a merge mai departe.”

    Bunica îmi spunea că, în ciuda tuturor pierderilor și suferințelor pe care le-au trăit, familia lor nu și-a pierdut niciodată speranța. Chiar dacă zilele erau pline de nesiguranță, chiar și atunci când nu știau ce se va întâmpla a doua zi, aveau încredere că, dacă se sprijineau unii pe alții, vor putea să facă față oricărei greutăți. „Speranța a fost singura care ne-a ținut în viață”, îmi spunea bunica. „Chiar și atunci când părea că nu mai există nicio cale de scăpare, am găsit puterea de a zâmbi unii altora și de a lupta pentru un viitor mai bun. Și asta am învățat din război: că nimic nu este imposibil atunci când avem o familie și prieteni alături.”Chiar și atunci când lumea părea să se prăbușească în jurul lor, bunica și familia ei au învățat să prețuiască fiecare clipă petrecută împreună, fiecare mică bucurie. Lecția pe care mi-a lăsat-o bunica era simplă, dar profundă: „Uniți suntem mai puternici și nimic nu poate distruge ceea ce avem atunci când suntem împreună.”

Chifa Ioana, Poienile de sub Munte

„Istoria văzută prin ochii bunicilor” – Premiul I