Într-o rugăciune pe care preotul o citește în taină la Sfânta Liturghie, în timp ce corul cântă „Cuvine-se cu adevărat” găsim următoarea cerere: „încă aducem Ție această slujbă… pentru cârmuitorii țării noastre, pentru mai marii orașelor și ai satelor și pentru iubitoarea de Hristos oaste. Dă-le lor, Doamne, pașnică ocârmuire, ca și noi, întru liniștea lor, viață pașnică și netulburată să trăim”. În fiecare duminică, în fiecare biserică ortodoxă, această rugăciune este repetată în numele tuturor credincioșilor. Aceasta pentru că de liniștea conducătorilor ține și liniștea condușilor, de buna înțelegere între conducători ține și buna înțelegere între noi, oamenii de rând.

            Rugăciunea pentru conducători reprezintă una dintre caracteristicile creștinilor, încă de la începutul existenței Bisericii, trăsătură pe care noi, din motive personale, legate cel mai adesea de egoism o ignorăm.

 Dacă în primele secole, atunci când creștinilor li se cerea sa aducă jertfe înaintea statuii împăratului roman, ei spuneau:  „mai important e să te rogi pentru împărat, singurului Dumnezeu adevărat, decât să te închini lui ca unui zeu”, noi, în ziua de azi, râdem de o astfel de atitudine. Diferența dintre noi și primii creștini este că ei vedeau în împărat o persoană care nu le putea oferi nimic (mai degrabă moartea, în perioadele de prigoană), iar noi așteptăm de la conducătorii noștri totul. Ceea ce totuşi, ne mai leagă de primii creştini, este faptul că ne rugăm, cel puţin în cadrul Sfintei Liturghii, pentru conducători, chiar dacă aceştia sunt necredincioşi. De ce? Pentru că, așa cum vedem în Biblie, nici o stăpânire nu este străină de voia lui Dumnezeu: „El este Cel care schimbă timpurile și ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi și Cel care îi pune” (Daniel 2,20).

            În Noul Testament, pornind de la îndemnul Mântuitorului: „Dați Cezarului ce este al Cezarului” (Matei 22,21), vedem cum Apostolii, în special Pavel și Petru, vorbesc mai detaliat despre relația credincioșilor cu cei care îi conduc. În Epistola către Romani, aproape întreg capitolul al 13-lea repetă exact aceleași idei biblice, pe care le-am găsit și în Vechiul Testament: „tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite” (Romani 13, 1). Ap. Pavel repetă ceea ce a spus Însuși Mântuitorul: „dați deci tuturor, cele ce sunteți datori: celui cu darea, dare; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste. Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele, a împlinit Legea” (Romani 13, 7-8). Aceste cuvinte le spune cel care, pe lângă mulți alți credincioși, chiar din porunca unui conducător (Nero), va fi condamnat la moarte, în jurul anului 65. Nimeni nu poate spune că Ap. Pavel a scris din fariseism aceste cuvinte creștinilor din Roma, în orașul cărora urma să moară martirizat, mai mult ca sigur alături de mulți dintre ei. Spune aceste cuvinte pentru ca cei care sunt credincioși să nu fie exemple negative  în mediile în care trăiau. În 1 Corinteni vedem, în ciuda faptului că în Epistola către Romani ne îndeamnă să îi cinstim pe conducători, cum îi consideră pe acei conducători care îi prigoneau pe creștini nu doar înstrăinați de Dumnezeu, dar și de înțelepciunea adevărată: „propovăduim înțelepciunea de taină, a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici unul dintre stăpânitorii  acestui veac n-a  cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Corinteni 2, 7-8). Ne dăm seama câtă dreptate are Ap. Pavel atunci când vedem cât de brutală și animalică devine, uneori, lupta pentru putere.

            Cu toate că îndeamnă la respect și supunere, Ap. Pavel face o mică observație, în Epistola către Tit: „Adu-le aminte să se supună stăpânirilor și dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun, să nu defaime pe nimeni, să fie pașnici, să fie îngăduitori, arătând întreaga blândețe față de toți oamenii” (Tit, 3, 1-2). Ca şi pe vremea Ap. Pavel, la fel şi astăzi, de multe ori unii conducătorii iau niște decizii care nu se potrivesc cu mesajul Evangheliei, ori ei singuri au un comportament necreștin.

            Sfântul cneaz Volodymyr, pomenit după calendarul neîndreptat pe data de 28 iulie, reprezintă un exemplu de conducător creștin, un adevărat model nu doar pentru popoarele slave, dar pentru toți conducătorii. Descendent al unui trib viking, conducătorul statului kievean, Volodymyr (956 – 1015), a îmbrățișat credința creștină la maturitate. Unii îl acuză că a acceptat botezul din rațiuni politice, însă schimbarea adusă de botez avea să se vadă și în plan social. A abolit pedeapsa capitală și tortura, ca fiind contrare mesajului Evangheiei, a inițiat programe sociale de sprijinire a persoanelor vulnerabile și a trăit în pace cu statele vecine. Și-a mărturisit credința prin fapte, îndemnându-i și pe oamenii de rând să îmbrățișeze credința creștină, motiv pentru care a primit, în cultul ortodox, supranumele „întocmai cu apostolii”.

            Însă, de-a lungul istoriei, mulți conducători au fost departe de exemplul Sfântului Volodymyr sau al altor conducători creștini. Tocmai de aceea este important să nu uităm să ne rugăm și pentru conducătorii noștri, indiferent cine ar fi ei, pentru că neliniștea vieții lor aduce neliniște și în viețile noastre.

pr. vicar Marius N. Lauruc