​

         Duminica a 6-a după Paști ne întâmpină cu Evanghelia de la Ioan (9, 1-38), în care aflăm despre vindecarea unui orb din naștere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, făcând această minune, ne arată puterea Sa dumnezeiască. Ni Se descoperă ca fiind Cel care are putere de a face minuni; nu a fost un simplu profet, un simplu învățător, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu mărturisit prin minuni.

         ​Și astăzi Dumnezeu Se descoperă prin minuni în viața noastră. Trebuie doar să avem ochii inimii deschiși pentru a-L putea cunoaște. Fiecare dimineață în care ne trezim, fiecare zi în care ne vedem cu cei dragi, fiecare primăvară în care vedem natura trezită la viață sunt minuni care pentru noi au devenit lucruri obișnuite, prin care Dumnezeu ni Se descoperă.

​

Orbirea fizică și orbirea  duhovnicească

​      Astăzi am auzit despre orbirea trupului, dar am auzit și despre orbirea inimii. Fariseii, care în loc să se bucure de binele primit de un apropiat al lor, încep să se comporte ca niște judecători care îl trag la răspundere pe cel vindecat pentru binele primit. Ne întrebăm: de ce? Inima lor a fost orbită din cauza invidiei și a urii față de Hristos. Orbirea inimii apare atunci când invidia, ura și minciuna pun stăpânire pe mintea omului. Am aflat astfel cum apare orbirea inimii și de ce trebuie să ne ferim.

​De la „De ce?”, la „Cum pot ajuta?”

          Apoi, ucenicii Îl întreabă pe Hristos cine a păcătuit de acest om s-a născut orb. Căutau explicații și înțelesuri. De multe ori și noi suntem obișnuiți, atunci când vedem pe cineva în suferință, să ne întrebăm de ce, ce a făcut, cu ce a greșit, sau chiar spunem că din cauza părinților și a păcatelor lor suferă acea persoană.

        ​Hristos ne arată că nu toate suferințele sunt din cauza greșelilor sau a păcatelor părintești, ci sunt lăsate ca prin ele să se descopere puterea lui Dumnezeu. Mântuitorul ne învață că nu avem menirea să căutăm explicații sau acuze atunci când vedem suferință în jurul nostru. Nu asta este menirea noastră. 

          Datoria noastră este să ne întrebăm: cum pot să ajut eu acest om, cu ce îi pot fi eu de folos, cât pot eu să particip la suferința lui și să-i duc greutatea? Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Purtați-vă sarcinile unii altora” (Galateni 6,2). Aceasta este datoria noastră.

           Suntem chemați, prin exemplul Mântuitorului, să fim mângâiere, să fim sprijin și să fim lumină pentru cei în suferință sau greutăți, nu să căutăm explicații la problemele lor. Hristos ne învață: „Voi sunteți lumina lumii” ( Matei 5,14) sau mai spune: „Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?” ( Matei 5,13).

           La fel ca și Mântuitorul, și noi venim pe acest pământ cu o misiune, cu un scop pentru care Dumnezeu ne-a trimis în această viață. Cel mai frumos scop al nostru ar trebui să fie acela de a fi lumină și bucurie pentru cei din jur: pentru familie, pentru copii, pentru părinți, pentru vecini, pentru colegii de muncă, pentru toți cei de lângă noi.

 Sfânta Liturghie – sursa Luminii

          ​Singuri nu putem să devenim lumină, ci trebuie prima dată să o primim, iar apoi să o ducem mai departe. Cum o primim? Ne amintim de noaptea de Înviere: venim toți la biserică, la un moment dat se face întuneric și așteptăm ca preotul să iasă din altar cu lumânarea și să ne cheme: „Veniți de luați lumină!”. Acest moment nu e doar un ritual, este chemarea Mântuitorului de a primi lumină direct de la El.

          ​Lumina o primim în Biserică, prin Sfintele Taine și prin Sfânta Liturghie. La fiecare Sfântă Liturghie, Hristos vine să ne aducă lumină; la fiecare slujbă auzim îndemnul: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”.

          ​Suntem chemați să ne apropiem pentru a primi lumina, ca mai apoi să o ducem în lumea noastră. Despre aceasta ne vorbește duminica de astăzi: Hristos care Se descoperă prin minuni și faptul că toți suntem chemați să fim lumină într-o lume plină de ură, invidie, minciună și întuneric.

​

Pr. Iulian Șanta