Tema secundară a tuturor frgamentelor citite la Apostol și Evanghelie în ultima perioadă este atenționarea asupra delăsării în viața spirituală, dar în special asupra fariseismului. Pe această atenționare a insistat mult și Mântuitorul, folosindu-se de orice ocazie pentru a le arăta celor ce se considerau credincioși exemplari, credința mult mai sinceră a celor judecați în mod greșit, desconsiderați de către majoritate.

            Astăzi, la Evanghelie, am văzut exemplul sutașului, a cărui credință a fost lăudată pentru smerenia sa: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu”.  Iar în această perioadă a postului, când slujim săptămânal Sf. Maslu, avem ocazia să ne amintim de alte astfel de exemple, pe care le regăsim în Evangheliile ce se citesc la acea slujbă: femeia cananeiancă  a cărei fiică era bolnavă, vameșul Zaheu, considerat mare păcătos.

            Prin astfel de episoade Mântuitorul ne atrage atenția asupra pericolului mândriei în credință. Apropiindu-Se de astfel de persoane care vin la El cu o credință sinceră, adevărată, dar mai presus de toate smerită, pentru că ei sunt conștienți de importanța Persoanei în fața căreia stau, Mântuitorul le atrage indirect atenția celor care se cred mult prea credincioși, mult prea buni, exemplari, demni de laudă, cei care se consideră mereu deasupra celorlalți.

            Chiar cu astfel de exemple negative încep fragmenetele evanghelice de la Maslu, în pilda samarineanului milostiv, unde vedem cum preotul și levitul (slujitorul de la Templu) care trec pe lângă rănit fără remușcări, demonstrând că această boală a mândriei în credință poate afecta pe oricine.

            În ziua de azi un astfel de comportament poate fi numit cu ușurință comportament șmecheresc. Spunem că suntem credincioși, dar suntem prea șmecheri pentru a fi întru totul supuși lui Dumnezeu. Iar aceasta numai și numai datorită delăsării dar mai ales a mândriei. Este o boală a cărei simptome le știm foarte bine, dar le ignorăm: când ne mândrim în fața altora, când vedem doar defecte, fără să ne intereseze cât de puțin aspectele pozitive ale celor din jur, sau realizările lor, atunci e clar că suntem atinși de aceast cancer spiritual.

            De aceea, Mântuitorul ne atrage atenția să fim cu băgare de seamă, să fim atenți la noi înșine, și spune asta direct, sau prin pilde. Una dintre ele fiind citită chiar la maslu: pilda celor zece fecioare. Fericitul Ieronim, pe care îl pomenim chiar astăzi, după calendarul neândreptat, spune că cele 5 fecioare nebune care nu și-au luat ulei de rezervă pentru candelele lor, îi reprezintă pe toți cei ce par a crede în Dumnezeu și se laudă că Îl cunosc, dar neglijează practicarea virtuților, neglijează importanța exercițiilor spirituale. Întârzierea Mirelui îi face pe mulți delăsători, nepăsători, îi face pe mulți să inverseze lista priorităților în viață.

            Foarte interesant este exprimată greșeala aceasta în în cea mai importantă scriere a lui Dostoievski, „Frații Karamazov”, atunci când el își imaginează o întoarcere, temporară, a Mântuitorului pe pământ; ar fi izgonit chiar de către cei credincioși (așa cum era mereu criticat de către farisei, care se credeau exemplari în credință). Faptul că a doua venire a Mântuitorului nu a venit în decursul unei vieți omenești i-a derutat pe mulți, și îi derutează în continuare, deturnându-i de la adevăratul scop al vieții spirituale, chiar de ar fi foarte credincioși: pentru că intervine delăsarea, nepăsarea. Marele Inchizitor îi spune Mântuitorului: „Tu le-ai făgăduit pâinea cerească, dar, iarăși te întreb, crezi, într-adevăr, că poate avea același preț în ochii stirpei omenești nevolnice, desfrânate și pururea nerecunoscătoare, ca pâinea reală, pământească? Dacă în numele pâinii cerești, se vor găsi câteva mii sau zeci de mii de suflete care să te urmeze, cum rămâne cu milioanele și zecile de mii de milioane de făpturi omenești incapabile să renunțe la hrana pământească pentru cea făgăduită în ceruri?”

            Dintre „zecile de mii de milioane” de oameni ce trăiesc astăzi în lume, oare câți își trăiesc credința cu seriozitate, cu înflăcărarea și smerenia sutașului sau a cananeencei? Majoritatea preferă comoditatea fariseismului, a prefăcătoriei, a formalismului, pentru că acolo totul este clar, limpede, fără urmă de îndoială: „eu fac totul cum trebuie, nu îmi lipsește nimic, sunt mult mai credincios decât alții”. Nimic nu poate dărâma aceste certitudini. În timp ce smerenia și sinceritatea sunt tulburătoare, pentru că presupun recunoașterea și asumarea propriilor greșeli, neajunsuri, lipsuri, dar în vederea îmbunătățirii. Tot Marele Inchizitor surprinde această tristă realitate a mulțumirii de sine în mocirla patimilor: „De ce ai venit să ne tulburi? Căci venirea ta nu face decât să ne tulbure, cred că îți dai seama.”       

            Care este leacul acestei suferințe spirituale? Acceptarea faptului că rațiunea noastră este limitată, că judecata noastră este de multe ori strâmbă și nedreaptă, iar singurul care ne poate îndrepta mereu este tocmai Domnul: „Pune-ți nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândeşte la Dânsul şi El îţi va netezi toate  cărările tale. Nu fii înțelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu și fugi de rău” (Pilde 3, 5-7).

pr vicar Marius N. Lauruc